Spre deosebire de varicelă, rubeolă, rujeolă și oreion, scarlatina – și ea o boală a copilăriei – este cauzată de o bacterie și nu de un virus. Responsabil de apariția ei este streptococul beta-hemolitic de grup A. Pentru scarlatină nu există vaccin. Cei mai expuși sunt copiii sub 10 ani, grupa de vârstă cel mai frecvent atacată fiind 5-9 ani. În fapt, ea poate da lovitura imediat după epuizarea anticorpilor proveniți de la mamă (undeva după vârsta de 6-12 luni). Se pare că băieții sunt mai des afectați decât fetele și că boala apare cu o frecvență de 4-5 ori mai mare în mediul urban decât în mediul rural.

Cum se transmite

Microorganismul se răspândește pe cale respiratorie, fie direct, prin picăturile de salivă împrăștiate în aer în timpul vorbirii, strănutului, râsului etc., fie indirect, prin obiecte contaminate (jucării, obiecte de mobilier etc.), ceea ce-l face de neoprit atunci când pătrunde într-o colectivitate de copii.

Streptococul poate fi „cules” de la bolnavii de scarlatină care sunt contagioși începând cu sfârșitul perioadei de incubație, și anume cu 24 de ore înainte să apară simptomele, până în primele 24-48 de ore de la instituirea tratamentului antibiotic. În absenta tratamentului, bolnavii cu scarlatină pot fi contagioși și în perioada de convalescență, până la 10 săptămâni.
Cu aceeași “rată de succes” se poate lua și de la bolnavii cu angină streptococică, determinată de o tulpină de streptococ beta-hemolitic care are capacitatea de a secreta buclucașa toxină eritrogenă. “Darnici” sunt și cei cu forme ușoare de boală, care pot trece neobservate sau purtătorii sănătoși de streptococ beta-hemolitic tip A. Se estimează că aproximativ 20% din populație este purtatoare de streptococi beta-hemolitici la nivelul orofaringelui.

De ce unii copii fac scarlatină și alții nu, deși au bacteria în corp?

Dacă vă întrebați de ce unii copii fac scarlatină și alții nu, deși au bacteria în corp, ei bine, răspunsul nu este chiar simplu, întrucât implică un păienjeniș de factori, între care sistemul imunitar joacă un rol important. Practic, un purtător de streptococ nu este absolvit de risc, deoarece bacteria se poate înmulți oricând găsește condiții prielnice. Dacă nu le găsește o perioadă, există șansa ca organismul să se autosterilizeze.

Dacă te întrebi când se manifestă scarlatina la copii, află că, în general, scarlatina bântuie în perioada rece și umedă a anului (sfârșit de toamnă – început de primăvară), dar au fost destule cazuri înregistrate și lunile mai sau iunie. Chiar anul trecut au existat asemenea “excepții” în câteva școli din nordul țării.

Simptomele caracteristice bolii:

1. Boala debutează cu febră, care poate atinge valori de 39-40°C, dureri în gât și vărsături.
2. Copilul e agitat, refuză mâncarea și are dureri puternice la înghițit.

3. Ganglionii locoregionali (cei de sub bărbie și de pe părțile laterale ale gâtului) sunt măriți și dureroși la pipăit.

4. Elocvente sunt modificările specifice ale limbii: în prima zi aceasta prezintă un depozit alb-slăninos (“limbă de porțelan”), în a doua zi se descuamează dinspre margini spre bază, în a treia zi are vârful descuamat, în a patra zi e descuamată total și capătă o culoare zmeurie, apoi, în perioada de convalescență se reepitelizează (se acoperă de un strat de celule noi), situație cunoscută cu termenul de “limbă lăcuită”.

5. Erupția, cauzată de toxina eritrogenă secretată de streptococ, se instalează după 24-48 de ore de la debut. Aceasta este difuză, stacojie și e punctată de mici bubițe roșii, aspre la pipăit. Este mai intensă pe partea antero-internă a membrelor, la plicele de flexiune și mai ales la plica cotului, unde apare o linie transversală, ușor hemoragică (semnul Pastia).

6. Pe față, bolnavul prezintă paloare în jurul nărilor și gurii, care contrastează cu roșeața pomeților, aspect descris ca „masca lui Filatov” sau „facies pălmuit”.

7. După un interval de 7-14 zile, apare descuamarea furfuracee (cu fulgi ca de tărâțe) la nivelul feței și lamelară (în foițe) la nivelul extremităților.

Analizele necesare pentru depistarea ei?

Pentru a confirma agentul infecțios responsabil pentru starea copilului, se recomandă prelevarea analizei din faringe (local) pentru a căuta streptococul beta-hemolitic de grup A. Acesta se recoltează dimineața, înainte de a mânca și a spăla dinții, înainte de începerea tratamentului. Utile sunt și analizele de sânge, care în scarlatină relevă un VSH accelerat și un număr crescut al leucocitelor neutrofile (PMN) și eozinofile (EO).

De asemenea, copilului i se testează urina, prin examene de laborator ce se fac la începutul bolii și apoi săptămânal, timp de 30 de zile. Analiza ASLO (care măsoară nivelul anticorpilor antistreptolizină) nu are relevanță în faza acută a bolii, deoarece anticorpii se fac în timpul infecției, cresc progresiv și ating un titru protector din a a treia săptămână, în săptămânile 4-5 având valoare maximă. Important de reținut este că menţinerea crescută a titrului ASLO după acest interval exprimă evoluţia către sindrom poststreptococic sau către complicaţii tardive.

Tratamentul scarlatinei

Se administrează antibiotic, timp de minimum 10 zile. Cu cât mai din timp, cu atât mai bine! Pentru a ușura disconfortul, se mai pot administra antipiretice și se efectuează dezinfecția nazo-faringiană cu gargară. Pentru susținere, este utilă terapia cu vitamina C și B-uri, precum și un consum crescut de lichide: supe, apă, sucuri naturale de fructe și legume.

Deoarece scarlatina este extrem de contagioasă, copilul trebuie să rămână în casă până în a 21-a zi de la începutul bolii, fiind urmărit în continuare de pediatru – medicul de familie – timp de o lună. Se va pune accent deosebit pe igienă, urmând a fi dezinfectate temeinic toate obiectele și articolele cu care intră bolnavul în contact (veselă, lenjerii, prosoape, jucării, periuța de dinți etc.) De multe ori, membrii familiei sunt nevoiți să ea și ei antibiotic, în scop profilatic (medicul decide în funcție de fiecare caz în parte).

Copilul se consideră vindecat dacă după 21 de zile de la debutul scarlatinei, la două examene bacteriologice consecutive ale exudatului faringian nu s-a mai depistat streptococul hemolitic și dacă examenele de urină au fost normale. Vestea bună este că după boală rămâne o imunitate durabilă, bazată pe anticorpi antitoxină.

Complicațiile bolii

Uneori, pot să apară complicații toxice în timpul evoluției bolii, ca urmare a eliberării în organism a unei catități mari de eritrotoxină. În aceste situații pot fi afectate inima (miocardită), rinichii (nefrite și glomerulonefrite), ficatul (hepatită toxică), articulațiile (artrite septice). Tot aici se adaugă așa-numetele complicații de vecinătate (otită, sinuzită, flegmon periamigdalian) și la distanță (pneumonie, meningită, pericardită, septicemie). Mai există și unele complicații postinfecțioase, care pot să apară la aproximativ trei săptâmâni de la episodul acut al bolii. Ele se produc prin mecanisme imunologice, din pricina similitudinii dintre unele țesuturi umane și antigenele structurale ale streptococului.

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: