Psihanaliștii glumesc că oricât nu te-ai strădui să crești un copil fericit, el oricum la maturitate va avea ce să-i povestească psihologului. Gluma-i foarte bună, dar una este să ai „măcar ceva” de spus și alta este să porți în suflet rana deschisă a copilului din tine.

Am o prietenă. Căsătorită de patru ori și de fiece dată cu un abuzator. Cum așa, oare chiar nu își învață lecția? Eu o să vă spun că este foarte conștientă de greșelile făcute, de alegerile proaste și de consecințele lor. Ideea este că, de fiecare dată când iese (nu fără traume) dintr-o relație abuzivă, ea se agață IMEDIAT de primul bărbat care îi arată puțină afecțiune. „Eu mă îndrăgostesc repede”, îmi spune ea. Nu, baby, tu nu te îndrăgostești. Tu te refugiezi.

Frica patologică de singurătate ilustrează trauma abandonului pe care a trăit-o de n-șpe ori, copil fiind, din cauza părinților ei. În fiece bărbat ea caută dragostea necondiționată, acceptarea și stabilitatea pe care nu le-a trăit în copilărie. O să spuneți că acest lucru este trist. Nu, nu este trist. Este sfâșietor. Iar rădăcinile acestor liane care îi încătușează libertatea emoțională sunt adânc înfipte în momentele trăite în copilărie.

De exemplu: când era lăsată pe toată vara la bunici. Da, mulți părinți fac acest lucru, căci vara școlile sunt închise și părinții trebuie să meargă la serviciu. Mulți copii își amintesc de verile la bunici ca de cele mai frumoase veri din viață. Adevărat. Dferența este că acești copii AU VRUT să petreacă vara la bunici. Prietena mea nu a vrut. Dar, bineînțeles, nu era întrebată.

Prietena mea a fost internată în spital și lăsată singură acolo. Imaginează-ți o clipă ceea de ce te temi cel mai mult. Nu contează ce ar fi: păianjeni, înălțime, șerpi sau monștri închipuiți. Imaginează-ți că ești lăsat absolut singur în fața fricii tale. Acum adaugă la aceste detalii, vârsta de numai 8 ani.

Momentele, vai, foarte dese, când era amenințată cu datul afară din casă, dusul la orfelinat sau la internat, pentru cine știe ce greșeli sau note. Vă spun sincer, o singură dată am glumit (prostește) cu fii-meu de 11 ani la tema dusului la orfelinat și n-o să mi-o iert niciodată. I s-au umplut ochii de lacrimi și a spus doar „Dacă asta vrei tu…”. Doamne, oare cum se simte copilul care aude constant fraza aceasta? Scriu și mă trec fiorii.

Prietena mea a avut o relație abuzivă cu tatăl ei. Adică, era adesea bătută. Pentru orice notă rea, pentru cine știe ce prostioare copilărești – era bătută cu cureaua. Ce are acest lucru cu abandonul? Are, căci în momentele acelea, ea o striga pe mama, ca să îi ia apărarea, iar mama se prefăcea că nu aude. Chipurile: ai meritat, acuma ia-ți pedeapsa ca să-ți fie de învățătură.

Poate credeți că acuma când scriu sunt foarte calmă și rece? Nu, citind sau ascultând o asemenea întâmplare, o mamă se gândește ce i-ar face omului care îi traumează copilul purtat de ea în burtă, născut și crescut atât de greu. Nu mai spun detalii din ce aș face eu, că nu vreau să instig la violență…

Când a trecut prin primul divorț traumatizant, căci a fost bătută și a venit la părinți acasă, poate credeți că aceștia i-au făcut un ceai, și au culcat-o în pat, și au mers să ia lucrurile ei de la „bărbat”-su? Nici pe departe. Au țipat la ea să meargă înapoi de unde a venit, că-i face de rușine! Ce rușine, băi? Ați fi fiind cine știe ce demnitari de stat sau savanți iluștri pe care-i știe toată lumea? Cui îi pasă de rușinea voastră? Aș zice că mult mai rușions este să-ți pălmuiești propriul copil și așa lovit de necaz.

Nimic, dar absolut nimic în viață nu doare mai mult decât acel moment când părinții îți întorc spatele. Când te exclud din familie. Pentru că da, așa suntem construiți și așa ne este natura, să „tragem la familie”, să ne dorim să stăm în cercul oamenilor care ne iubesc, ne acceptă și ne susțin.

E foarte dureros să ajungi la o vârstă matură și să-ți dai seama că nu ai pe nimeni. Pentru că, din teama de a rămâne singur, devii adesea sufocant pentru cei din jur. Din frica de a-ți fi întors spatele devii suspiicios și ajungi să-i bănuiești pe toți ce te înconjoară că ți-au făcut, sau că vor să-ți facă vreun rău. Și astfel îi îndepărtezi. Nu poți, nu ești capabil să construiești o relație sănătoasă cu nimeni, nici cu propriii copii, fiindcă ești plin de frici și bube.

Zilele trecute mergeam pe stradă și am trecut pe lângă un teren de joacă pentru copii. Băiețelul care se dădea pe tobogan nu voia să meargă acasă. Ce a făcut mama, într-un final? A zis: „Eu mă duc și te las dacă ești așa!”. Adică, a aplicat șantajul emoțional asupra unui copil de 3 ani. Nu, mămică dragă, nu e vinovat copilul tău. El nu are capacitatea ta de gândire și de analiză!

Dar, poate, cine știe, nici tu nu ești atât de vinovată. Poate și tu, când erai mică, ai înfruntat răceala, singurătatea și frica de una singură pe un pat de spital…

Autoare: Ana Chiriac

Distribuie articolul: