Adesea vorbesc cu persoane ce sunt obișnuite să-și seteze anumite obiective pe termen definit. De exemplu: „Până la Revelion trebuie să-mi termin cursul de engleză, să-mi iau permisul de conducere, să slăbesc 5 kg etc”. Lista poate continua. Și mi se pare ok și real ca într-o perioadă de, să zicem, trei luni, să reușești anumite lucruri. Dar și mai des vorbesc cu persoane ce au câte 20 de scopuri de realizat pe termen lung și tot câte atâtea zilnic.

În rând cu un job suprasolicitant, responsabilitățile pe care le avem acasă, timpul pe care trebuie să-l dedicăm odihnei și practicării unui hobby, ajungem la un moment dat să realizăm că regimul zilei ne este atât de încărcat, încât uneori, uităm să mâncăm. Și uite așa ne pomenim în rolul bine-cunoscut al veveriței ce aleargă neobosită în roata din voliera proprie.

O să fiu sinceră și o să recunosc că îmi plac perioadele în care am parte de multitasking și chiar să simt presiune ușoară în a reuși cât mai multe lucruri. Ca toți nevroticii care se respectă, am o satisfacție deosebită să bifez în agendă, la sfârșitul zilei, toate activitățile propuse. Teama de a sta degeaba mi-a fost plămădită în sânge încă din copilărie.

Noi, în genere, suntem un popor care dacă nu are zeci de activități de făcut pe parcursul zilei, nu se simte om. Noi chiar avem o problemă cu ceea ce numesc italienii „farniente” și „dolce vita”. Omul care se odihnește la noi este privit cu dezaprobare, ca să nu zic chiar cu dușmănie. De aceea, suntem mereu ocupați, iar dacă nu avem ocupație, ne-o inventăm.

Dacă te sună cineva și te prinde într-un moment în care nu faci nimic, imediat inventezi o ocupație numai ca să nu recunoști că, pur și simplu, stai și te odihnești. Mai ales în timpul zilei. Mai ales în zi de lucru. Cunoscută situație, nu?

Să nu fiu înțeleasă greșit – mie îmi plac oamenii care muncesc. Dar mă miră oarecum faptul că noi nu știm să ne odihnim și ne temem, ca de foc, să stăm degeaba. Părerea mea este că avem aceste frici tot de acasă, tot din copilărie.

Părinții mei, ca toți oamenii ce trăiesc la țară, au muncit mult. Când erau tineri și eu eram mică, nu era zi în care să nu fie ocupați cu ceva. Dacă mă strădui să-mi amintesc o zi în care mama nu era ocupată în grădină sau prin casă, nu voi reuși. Nu țin minte așa zile. Eu, mică fiind, vedeam acest exemplu în fața ochilor și așa mi se părea normal – să muncești non-stop. Bunicii, în general, nu-și vedeau viața fără un volum nebun de lucru zilnic.

Astăzi, în era digitalizării și a simplificării lucrului casnic și nu doar, oamenii ar trebui să aibă mai puțin de muncă. Doar că aici intervine deprinderea noastră din copilărie de a munci până se întunecă și astfel s-a inventat multitasking-ul. Dacă nu ieși de la birou la 18 seara, nu ești om. Iar la reproșurile celor dragi că nu petreceți destul timp împreună ai mereu replica de aur: „ Eu lucrez!”.

De parcă asta îți înlocuiește sensul vieții. Nu zic că la ritmul de viață ce îl avem și la cheltuielile deloc mici cu care ne întreținem un trai decent, nu trebuie să muncim. Ba da, trebuie. Dar haideți să nu ne fie frică de momentele sau perioadele în care nu facem nimic.

Uneori, o zi de stat în pat acasă funcționează ca o ședință de psihoterapie. Căci, pe lângă momentele bune ce le aduce jobul în viața noastră, dacă nu știm a echilibra lucrurile, ne putem confrunta cu arderea emoțională, depresia, anxietatea, tulburarea comportamentului alimentar etc.

Ce ar fi dacă am fi mai puțin duri cu noi înșine? Dacă am găsi o zi, lunar, în care să închidem telefonul și să savurăm restart-ul binemeritat, făcând nimic? S-ar schimba lumea în rău? Ar fi o tragedie atât de mare să recunoaștem că suntem oameni și avem nevoie „să stăm degeaba”? Valoarea noastră nu constă în numărul de ore muncite zilnic, atunci de ce ne temem să ne odihnim?

Eu încă nu am găsit explicație la aceste obișnuințe. Tu?

Distribuie articolul: