Suntem, fără îndoială, o națiune de oameni buni la suflet și empatici, iar zecile de mii de refugiați din Ucraina din februarie 2022 pot confirma acest lucru. Dar poate o fi cazul să ne revizuim setările empatiei din ADN-uri, ca să facem loc și pentru puțin spirit de dreptate, justiție și corectitudine? Poate nu trebuie veșnic să oferim un al doilea obraz?

Asistăm de o bună perioadă de vreme la o răsturnare de situație pe arena politică moldavă. Rând pe rând, toți cei care ne-au prostit și tâlhărit ani de zile, ajung în arest și pe banca acuzaților (ăia deștepți sunt fugari). Mai mult ca atât, nevestele, amantele, mămicile și tăticii acestor infractori, finii, nănașii și cumătrii lor, la fel ajung să li se deschidă dosare pentru complicitate la mișmașurile vânzătorilor de țară.

Ce se întâmplă însă? Constat cu stupoare că o bună parte din concetățenii noștri o jelesc pe mama lui Igor Dodon, fost președinte al Republicii Moldova, inclusiv pe dumnealui. Rămân mirată ca de un teatru al absurdului când mulțimea cere anularea dosarelor lui Șor, iar babele țipă ca din gură de șarpe: „Marinociku ne otdadim!”. Doamne ferește.

Când a fost închis Vlad Filat (al nostru verde pentru Moldova), și au apărut imagini de pe la tribunale cu dumnealui, oleacă tras la față, oleacă, vorba ceea, jigărit (vezi meme-ul cu vulpea împăiată pe taburetă), foarte mulți au exprimat păreri de rău că: „iaca, numa’ el din toți plătește, și până la urmă e om, are copii, părinți etc”.

Alt exemplu: rudele mele oftează și se tânguie că: „de ce îs toți împotriva lui Putin”. Că tot globul a tăbărât asupra lui, sărmanul, și nu mai știe pe care ușă să intre și pe care să iasă, iar de nervi, înmoaie pixul cu mină în călimară. Iar marea majoritate a lor au strămoși oasele cărora putrezesc în Siberia! Vorba bunicii mele: „tăt înțeleg, da’ asta nu-nțeleg”.

Să explic puțin de ce am intitulat astfel articolul. Sindromul Stockholm este o afecțiune sau o tulburare psihică ce se manifestă prin ceea că, victima ținută captivă, în timp, începe să simtă pentru agresor milă, compasiune și chiar afecțiune. Este un mecanism de apărare pe care-l induce creierul uman spre a proteja psihicul victimei de traume serioase.

Or, ce am fost noi, ca popor, dacă nu victime? Cum am trăit atâția ani, dacă nu captivi? Încătușați și condamnați, noi și strănepoții noștri, să plătim pentru interesele celor care nu se mai pot sătura de bani și averi adunate ilicit. Oare de ce ar trebui să ne fie milă de mama fostului președinte când mamele noastre muncesc din greu prin Italii și Spanii? De ce să ne fie milă de copiii demnitarilor care împroașcă Dom Perignon pe iahturi din banii de pâine ai copiilor moldoveni?

Știu, e al naibii de greu să recunoaștem că am fost o vacă de muls pentru domnii deputați, ca să aibă de unde să umble cu „kuliokul” cu bani (banii noștri, în caz că ați uitat) pentru a mitui lichele gata să ne vândă sau să ne dăruiască oricui dă mai mult.

E al naibii de greu să deschizi ochii și să vezi realitatea crudă în care ne-am trezit toți în dimineața de 24 februarie, nedumeriți că fratele rus aruncă bombe la câteva sute de km de noi și amenință cu arma nucleară un popor pașnic, iar noi suntem la rând…

A fost o palmă dură pentru noi să înțelegem că Valeriu Boboc a murit DEGEABA la data de 7 aprilie, 2009, că am dat jos niște bandiți și am urcat sus alții, care au fost doar mai manierați și cizelați.

Când o să ne învățăm lecția? Atunci când vom face clar diferența dintre demnitar de stat care și-a jecmănit propriul popor și: „un tată care are și el copii, sau un fiu al cărui mamă nu e vinovată cu nimic”. Atunci când aceștia nu vor simți că pot apăsa pe butonul magic al empatiei moldave și vor înțelege clar că poporul, al cărui angajat este, nu uită și nu iartă faptul că le-a înrobit viitorul copiilor și nepoților săi. Și nici un fel de poze duioase cu măicuța înlăcrimată n-o să-i ajute…

Haideți să nu le căutăm scuze, să nu căutăm să ne ascundem de faptul că noi, personal, i-am ales și ne-au dezamăgit, ci să ni-l asumăm. Acum, când populația a realizat, de fapt, în ce sărăcie cruntă ne-au lăsat bravele partide ce s-au perindat pe la guvernare ani de-a rândul, o parte dă vina pe Maia Sandu, iar altă parte oftează și zic așa ni este soarta.

Dar ce-ar fi dacă am înceta să fim un popor umil și docil? Dacă am lua exemplu de la același Kazakhstan? Aș fi atât de mândră dacă măcar trei din zece cunoscuți de ai mei, care zic că le pare rău de Galina Dodon, ar deveni cetățeni mai responsabili prin acțiuni și gândire, și ar înțelege că e timpul să se oprească să hrănească monștrii din capul lor cu mila și părerile de rău, față de indivizii care nu o merită.

Nu vreau să fiu acuzată că nu sunt critică și cu actuala conducere. E dreptul meu de plătitor de impozite să critic, să susțin sau să condamn acțiunile celor pe care i-am votat. Însă, actuala guvernare a venit la putere în cele mai tulburi și încercate vremuri și, deocamdată, aș vrea să-i acord un credit de încredere, și să îmi exprim speranța că nu se va ajunge niciodată la mâncatul recipiselor și a altor articole de birotică de pe mese. Face rău la stomac!

Distribuie articolul: