Mă numesc Corina. Toată viața mea am trăit în Republica Moldova, cu mici perioade când am trecut Prutul și am avut joburi în București. Am 29 de ani și un copil. Toată copilăria, adolescența și maturitatea mea a fost legată de un mic oraș, o suburbie a Chișinăului, numit Durlești. Preponderent am amintiri frumoase și gânduri bune despre acest loc. Preponderent. Până în momentul în care mi se face scârbă și rușine pentru cei care mă înconjoară.

Da, știu că e mult patos în această introducere, dar vă promit că textul o să vă ajungă direct acolo unde vă doare. Când ultima dată ați mers prin cartierele în care trăiți? Eu o fac zilnic, pentru că trebuie să-mi plimb copilul. Din nefericire, orășelul în care trăiesc nu are o mare varietate de terenuri de joacă și posibilități de a-ți distra copilul, fără să-i provoci niște traume fizice.

Da, am în curtea casei un tobogan, dar, atenție, este din metal și are peste doi metri înălțime. Din observațiile mele, pe acest tobogan nu urcă aproape nimeni, cu excepția câtorva adolescenți. Da, avem leagăne, doar că pentru copii de peste 3-4 ani, iar unele scânduri se țin doar pe optimismul celor mici. Da, avem o nisipieră, care, între timp, s-a transformat mai bine spus în litieră, plină cu gunoaie.

Credeți că e vorba despre sărăcie? Nici pe dracu’, fiindcă în zonă vezi mașini relativ scumpe, iar oamenii duc un trai peste medie. Problema e în natura unor oameni (Atenție, nu generalizez!). Câteodată, pe terenul nostru vin mămici cu semințe, știți acele femei care fac zgomot cât să le audă tot orașul, iar în urmă rămâne o nea din coji scuipate. De regulă, aceste mame își educă odraslele după regula „în casă să nu-mi faci tărăboi, dar afară ca în junglă). Da, pentru ele discuția cu vecina este net superioară ca interes, față de năzbâtia celui mic care deja a urcat cu picioarele pe leagăn.

Groapa viitorului nostru. Foto: Arhiva personală

Când se dă ora stingerii sau subiectele sunt epuizate, mămicile dau locul unor bărbați osândiți și obidiți, ca în istoriile lui Dostoievski. Ăștia de obicei sunt zilierii, care muncesc din greu, iar seara decid că cel mai bun loc pentru fumat și băut bere este evident… terenul de joacă. Din urma lor poți găsi: chiștoace de țigară, sticle goale întregi sau sfărâmate (corect, drept în nisipul din „litieră”) și multe alte chestii pe care bunul meu simț nu-mi permite să le enumăr în acest editorial.

Ce se face în acest sens? Mai nimic. Pentru că o singură atenționare poate să degenereze într-un scandal monstru, iar unica lor frază e „Nu-ți place ceva, mergi la Chișinău”. Dar eu nu vreau! Nu vreau să-mi obosesc copilul în unicul troleibuz care vine arhiplin o dată la 30 – 35 de minute, să pierd timp, energie și bani (scuza cu permisul nu mai merge, căci și combustibilul costă cât pe naiba). Eu vreau un orășel în care fiecare om găsește o urnă în care să-și arunce țigara stinsă sau PET-ul de apă, ori bere. Eu vreau un oraș cu terenuri de joacă la care să-mi duc copilul, fără frica cuielor ieșite sau a toboganelor deteriorate. Eu vreau un oraș unde adulții să fie asumați, pentru că trebuie, nu pentru că altcineva le-o amintește.

Și nu, nu e doar despre o mamă iritată (da, da, știu replicile de genul), e despre un trai în comun respectuos. Nu, bunele tale maniere nu se termină la poartă, ci continuă mult după ea… Altfel, degeaba mai cerem de la conducere. Putem să avem zeci de reforme, schimbări, achiziții, dar dacă tanti Marghioala dă foc la frunze în drum, sau Nenea Ion lasă sacul cu deșeuri menajere sub un gard la nici 10 metri de gunoiștea autorizată, totul e în van.

Nu o să închei acest text cu sfaturi. Nu mai spun fraza: „Începe schimbarea cu tine”. Doar atât am să vă spun: acționați în felul în care să vă puteți uita în ochii copilului, știind că nu i-ați ratat tot viitorul dintr-un egoism pur!

Distribuie articolul: