În copilărie se vedea mai degrabă prezentatoare TV decât profesoară. Întrebată de ce a ales istoria și nu Jurnalismul, Maria Puțuntică Stoian ne declară că a fost mai degrabă voia tatălui ei. „Pentru că primii președinți ai RM erau istorici, iar pentru tata, eu trebuia să fiu al treilea președinte-istoric”, ne spune profesoara cu un zâmbet larg. Acum îi mulțumesc tatălui pentru sfatul dat atunci, dar și discipolilor care, în timp, au reușit să o descopere și să o provoace mereu.

Ce doreați să vă faceți în copilărie? Are vreo legătură cu pedagogia?

Cu 30 de ani în urmă nu-mi imaginam măcar că pot să mă fac profesoară. N-aveam cum, pentru că toată copilăria mi-am petrecut-o cu cearșaf alb în spate, o butelie de șampon Krea-Krea în mână pe post de microfon și prezentând „Surprize-Surpize” publicului meu larg – boboceii și rățuștele din curte. Deci, era clar că voi fi jurnalistă. Pedagogia nu intra nici măcar în top 5 profesii care erau luate în considerație pentru viitorul meu strălucit (râde). Dar, după absolvirea facultății de Istorie, specialitatea Istorie și limba engleză, am fost provocată să-mi găsesc calea în acest domeniu minunat, într-un liceu care mi-a devenit a doua casă – L.T. „Mihail Sadoveanu”.  Iar provocarea mi-a adus exact ceea ce mi-am dorit din copilărie: suspans, creativitate, originalitate și mult entuziasm, exact ca la „Surprize Surprize”.

Ș a fost greu la început?

Primii pași în pedagogie mi-au oferit un evantai de probleme, de la demersuri teoretice pâna la lipsa unor resurse indispensabile. Dar acest lucru nu m-a abătut din drum și nici nu m-a scutit de careva greșeli, care ulterior au devenit lecții bine învățate. În general, dificultățile le lăsăm după cortină, pentru că și broasca țestoasă poate termina cursa atâta timp cât nu renunță niciodată.

Dar bucurii au fost?

Bucuria cea mai mare este suma bucuriilor mici trăite zi de zi, începând cu îmbrățișările pline de dor după vacanțele lungi, emoțiile trăite după fiecare test și momentele când pot să mă simt copil, alături de ei. Prefer să ies din mintea copilului și cobor în inima sa. Apoi le ofer contraste. Contraste de voce, emoții  și conținuturi. Nu impun limite tradiționale și de aici se naște armonia inevitabilă între noi. Oricând au existat elevi sârguincioși și leneși. Cert este că generația actuală este mai independentă, dar mai nerăbdătoare. Pandemia a confirmat acest fapt.

Cum ați reușit să creșteți pe parcursul anilor? V-au ajutat sau ba tehnologiile?

Provocările tehnologizării nu sunt înfricoșătoare pentru cadrul didactic, pentru că noi suntem antrenați să evoluăm în ritm alert și în toată aventura asta am înțeles că jucăria trebuie transformată în instrument. Iar dacă instrumentul este mânuit mai bine de către elev, nu am fost intimidată să le cer ajutorul elevilor, momente ce ne oferă o experiență de împuternicire reciprocă.

Instruirea online ne-a împrospătat demersul didactic, care era ușor prins de rutină. Recunosc, am fost  entuziasmată să încerc instrumente noi, abordări inovative, dar  foarte curând am simțit disconfortul de a comunica doar online cu elevii. Îmi este dor de privirile lor concentrate, zâmbete furișate, mâini ridicate și chiar de poznele „ingenioase”. În contextul responsabilizării sociale, ne conformăm, dar toți factorii educativi au conștientizat necesitatea fluxului de emoții trăite în sălile de clasă. Comunicarea interpersonală este o forță fundamentală în procesul educativ.

V-au schimbat cumva elevii?

După un deceniu și jumătate trăit printre prichindei și tineri, am învățat să fiu mai consistentă în tot ceea ce ofer, am învățat de la ei să zugrăvesc dimensiunea timpului mai colorat, să fiu directă și sinceră și tot ei m-au învățat să apreciez. În privința outfiturilor, recunosc că îmi place să-i surprind frumos și sper că-mi reușește.

În procesul de învățare optez pentru eliberarea educației de constrângeri. Nu limitați elevii prin presiunea performanței, pentru că școala e o grădină, elevii sunt florile, iar „Duminica floriilor” este asigurată de profesor.

Au trecut, deci, zece ani. Cum vă vedeți peste alți zece?

Viitorul nu are unitate de măsură, de aceea nu-l putem evalua. Dar, peste 10 ani sper că voi fi printre elevi, cu suflet de copil zbânțuit și plin de energie. Împreună vom zâmbi, vom spune tot ce dorim, vom  ajuta, ne vom pune  dorințe, le  vom îndeplini, vom  respira adânc și  vom continua aventura cunoștințelor.

Foto: Arhivă personală

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: