S-ar părea că distanța e un impediment pentru profesori să acceseze programele de dezvoltare, să fie în pas cu noutățile didactice, să fie #Cool. Nu și pentru Natalia Rața, profesoară de limba engleză, grad didactic întâi, de la IP Liceul Teoretic „Bogdan Petriceicu – Hașdeu”, din Drochia. Este membră activă a comunității eTwining, iEarn Moldova și Platforme Educaționale Online, mereu implicată și cointeresată, demonstrează că kilometrii până la Chișinău sunt doar pe hartă. Cultivă elevilor săi valori eterne, care au devenit și deviza liceului: Patrie, Onoare, Știință.  Cum îi reușește însă să fie „mamă la 25-30 de copii”, aflăm din interviul marca #profesoriCOOL cu Natalia Rața.

Dna Natalia, cine v-a influențat să luați calea pedagogiei?

Fiind încă la grădiniță desigur îmi plăcea, ca și multor fetițe, să fiu educatoare pentru păpușile mele și să le aliniez pe toate într-un rând dându-le indicații cum și ce să facă. Că vreau să devin pedagog am înțeles deja în clasele primare. Am avut o învățătoare excepțională (doamna Maria Căldare) care mi-a altoit dragostea de această profesie nobilă, fiind un model pentru mine. Când eram eu elevă se făceau grupele de după masă unde pregăteam temele pe a doua zi. Fiind destul de stăruitoare (eminentă) și finalizând temele mai repede ca alții, am fost mereu implicată în a ajuta colegii să înțeleagă tema. Atunci am înțeles că îmi place să explic, îmi place să fiu ascultată și mă bucur când văd că colegii mei au înțeles tema. Am hotărât ferm – voi fi învățătoare. Această decizie am dus-o dea lungul anilor de școală și după nouă clase am intrat la Școala Pedagogică de la Călarași, iar apoi la USM, facultatea limbi străine.

A fost ceva ce nu v-a plăcut când erați elevă?

Am fost pedepsită (o singură dată, dar a rămas în memorie) pentru că am uitat să fac tema de acasă. Am recitat poezia și am primit nota maximă, iar apoi fiind pârâtă de o colegă că nu am scris exercițiul în caiet am primit nota doi. Nu am înțeles niciodată de ce un elev trebuie pedepsit pentru ceea ce nu face. Iată de ce eu nu am pus doi pentru tema nepregătită niciodată. Nu am suportat elevii care spun despre tot ce se întâmplă în clasă profesorului, deaceea niciodată nu am încercat să îmi fac aliați în clasă care să-mi „toarne” totul.

Ce a fost cel mai greu la început de activitate?

În primii ani vroiam să le spun elevilor de toate și să fac multe într-un timp record. Îmi părea că trebuie să reușesc cât mai mult într-o oră. Tot cu timpul am învățat să fiu nu doar pedagog, dar și diriginte. La facultate faci specialitatea, dar nimeni nu te învață cum să fii „mamă” la 25-30 de copii. Dar totul vine cu anii și acum nu mă văd fără „funcția” de diriginte. Știu că trebuie să îmi asum răspunderea pentru un grup de copii, care acum în timpurile când părinții lucrează peste hotare, sunt practic totalmente în grija noastră.

Când simțiți satisfacție pentru munca pe care o faceți?

Cea mai mare bucurie pentru mine e atunci când simt legătura dintre mine ca profesor și discipolii mei. Până în 2010 am fost profesoară de engleză și la ciclul primar. Când mă duceam la cei mici la ore (erau într-un bloc separat) îmi alergau în întâmpinare și mă cuprindeau. Mă strigau de departe pe nume în incinta școlii sau chiar pe drum. Deseori găseam un măr sau o bomboană pe masă și, uitându-mă prin clasă, prindeam privirile lor pline de dragoste. Să simți că ești „de-a lor”, că se împart cu tine cu bucuriile și succesele înseamnă mult pentru mine. Acum am doar elevi de liceu și conexiunea e puțin alta, dar oricum o simt și mă bucură acest fapt.

Cum reușiți să le dați tuturor în mod egal: atenție, timp…?

Nu-mi place să îi împart în buni și răi, capabili și mai puțini capabili. Fiecare copil are eul său și ceva care îl face special. Încerc să îi înțeleg pe toți, să îi primesc așa cum sunt. Eu îi numesc copiii mei. Fiica și feciorul meu puteau să se supere uneori când auzeau cum îmi numesc elevii (fetele mele sau băieții mei). Cum reușesc să fiu atentă cu fiecare fără discriminare? Mă strădui să îi cuprind cu vederea pe toți și chiar dacă nu l-am întrebat la oră sau am vorbit mai puțin cu el/ea nu înseamnă că nu l-am observat. Îi văd pe toți și uneori simt că nu vrea să fie deranjat, că cere cu ochii o pauză de la mine și atunci eu pot să i-o dau iar mai târziu vom discuta dacă va dori să o facă.

Cum crește un profesor, ce provocări are la acest capitol în era tehnologizării?

Eu cresc și mă dezvolt împreună cu promoțiile mele. Dacă e ceva ce pot învăța de la elevi atunci o fac fără jenă. Pot să îi rog chiar să îmi explice ceva dacă eu nu știu (privitor la gadgeturi, setări). Sunt conștientă că totul e în permanentă dezvoltare și eu tind spre o creștere mereu. Îmi place să fac cursuri online și fiind profesoară de engleză sunt norocoasă că pot participa la diferite formări organizate de diferite universități online. Dacă aflu de ceva nou (formări, proiecte, training-uri) atunci imediat încerc să folosesc oportunitatea și mă înscriu. Pentru ca să fiu în pas cu preferințele elevilor mei creez sarcini pe care le pot efectua utilizând telefoanele sau calculatoarele. Sunt un adept al tehnologiilor și deseori utilizez TIC la ore.

Sunt acum altfel copiii, diferiți?

Cu fiecare promoție nouă observ lucruri diferite la elevii mei: sunt mai deschiși cu profesorii, au alte interese, își expun părerile mai liber, sunt mai încrezuți în propriile forțe. Dar în același timp văd aceeași copii care au niște obiective, priorități și dorința de a deveni cineva. Poate se schimbă abilitățile lor, cu fiecare generație devin mai digitalizați și mai avansați în tehnologii dar nu se schimbă setea de a afla lucruri noi, de a progresa și de a-și urma visurile.

La fiecare început de an nou școlar am planuri mărețe de a face ceva frumos cu elevii mei. Mă gândesc din vară ce grup de elevi și ce ar vrea să facă, în ce proiect ar dori să se implice. Și atunci când ei revin încerc să aprind acea luminiță în ei de a se implica în activități. Când îmi reușește aceasta înțeleg că voi avea un an împlinit.

Nu pot să omit subiectul pandemiei, al instruirii la distanță vs cea din clase…

Pandemia a venit ca o furtună neașteptată care a întors totul cu picioarele în sus pentru majoritatea din noi. Dar în același timp nu pot spune că m-a luat prin surprindere. Particip cu elevii mei din 2016  în proiecte online iEarn și din 2018 în proiectele eTwinning care m-au învățat pe mine dar și pe elevii mei să vadă comunicarea online ca ceva normal și obișnuit, ca o posibilitate de a colabora și activa la distanță. Deaceea când am pornit instruirea online nu am fost frustrată prea tare, mi-a ajuns o zi ca să îmi creez clasele mele virtuale în Google Classroom, să includ elevii în ele și să purced la drum. Deși a fost mai ușor pentru mine și elevi să ne adaptăm la noile cerințe nu cred că aș vrea ca instruirea online să ia locul la cea în sălile de clasă. Elevii au nevoie de comunicare, de priviri reciproce, de o simplă aprobare din cap din partea profesorului. Pentru mine, un om matur, instruirea online e ceva firesc și mă bucur că am această posibilitatea, dar pentru elevi mult înseamnă interacțiunea pe viu în sala de clasă.

Ce ați schimbat la dvs grație elevilor?

Anii nu cruță pe nimeni, cu fiecare nouă promoție decalajul de vârstă dintre mine și elevii mei este tot mai mare, dar aceasta nu înseamnă că prăpastia devine mai adâncă. Văzând cât de nerăbdători ei sunt uneori, am învățat eu să fiu mai răbdătoare cu ei. Înainte îi vedeam ca copii, acum cu anii am învățat să îi văd personalități care au aceleași drepturi ca și mine și am învățat să le respect părerile, deși nu într-una sunt de acord cu ei.

Sunt adept al instruirii globale și cred că suntem cetățeni ai planetei Pământ și nu doar ai unei țări în parte. Sper că voi avea peste 10 ani posibilitatea de a călători liber cu elevii și face schimb de experiență cu alte țări – spune în final Natalia Rața.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: