La ora actuală există o mulțime de dezbateri legate de cele mai bune și eficiente metode de predare. În rândul specialiștilor în domeniul dezvoltării copilului, tot mai des, se vorbește și despre metodele de corectare a comportamentelor copiilor. Oare mustrarea poate fi utilă sau potrivită?

Printre numeroasele și diversele dezbateri despre cum să predăm și, mai ales, cum să corectăm comportamentul copiilor noștri, se analizează dacă pedeapsa este adecvată sau binevenită. Incontestabil, pedepsele au efect alert. Pedepsiții aflându-se, în tensiune sau în gardă. Și întrebarea este: poți învăța fiind prea stresat? Psihologa spaniolă Marta Segrelles consideră că pedepsele nu sunt educative, sunt doar condiționări. O fi frica un aliat al învățării?

Considerăm, în mod eronat, că autoritatea presupune respect. În realitate este frică.

Pentru mame și tați, pedepsele vin adesea din furie, din neputință și neștiință. Potrivit specialiștilor obiectivul pedepselor nu este de a educa, ci de a descărca frustrarea că cineva nu face ceea ce vrem noi. Ar fi de parcă am returna disconfortul pe care îl trăim în noi înșine. Totodată, atunci când se aplică o pedeapsă nu se ține cont de consecințele emoționale.

Specialista în educație infantilă Coni La Grotteria, afirmă că pedepsele sunt încărcate de umilință, rușine, neînțelegere și, uneori chiar generează rebeliune. Ele pot părea eficiente pentru că în momentul de față pare să funcționeze, însă, sunt remedii care produc nesiguranță. În nici un caz nu ajută la dezvoltarea auto-reglării sau autocontrolului, care de altfel sunt funcțiile ce ne permit să interiorizăm sau să învățăm o experiență. Pedepsele generează frică, vinovăție, frustrare, sentimente de incapacitate, nesiguranță și supunere. Cu siguranță nici un părinte nu își dorește să dezvolte aceste sentimente propriului copil.

Mijlocul de aur

Psihologii consideră că recompensele, deopotrivă cu pedepsele, pot modifica o conduită sau un comportament doar pe termen scurt. Ele nu fac altceva decât să plaseze adultul pe poziție autoritară. Iar aceasta nu este rețeta unei relații de încredere între adult și copil. Ambele acțiuni au drept efect modificări superficiale ale conduitei, dar nu influiențează sentimentele și emoțiile care au provocat comportamentele pentru care se aplică. Din acest motiv, se recomandă să lucrăm la empatie și să încercăm să înțelegem copilul înainte de intervenția noastră. Tații și mamele trebuie să reflecteze asupra situației și mediului care a determinat o anumită acțiune a copilului. În calitatea de adulți responsabili, trebuie să transmitem sentimente de înțelegere și valoare. O astfel de abordare va genera un climat de cooperare care va ajuta la rezolvarea situațiilor cotidiene cu dragoste și alternative credibile.

Dialogul – cheița de aur

Intervențiile adulților trebuie să fie conștiente și respectuase. Calmul și adaptarea limbajului corporal și a celui verbal, în funcție de vârsta copilului, îl vor ajuta să analizeze comportamentul și să conștientizeze situația. Ceea ce nu va fi posibil dacă vom avea un comportament agitat însoțit de voce ridicată.  La fel ca în relațiile adult-adult, pentru relațiile adult-copil, dialogul este cheia sucesului. Acesta îi ajută să verbalizeze și să propună soluții, iar noi (mame sau tați) le expunem la consecințe și posibile alternative.

Sagrelles afirmă că există o ignoranță generală care de multe ori nu respectă dezvoltarea naturală a copilului și reperele evolutive. Astfel sunt proiectate comportamente confortabile pentru adult pe care se așteaptă să le realizeze copilul. Pentru a evita această ignornță este necesar să se convină asupra unor reguli coerente de conviețuire, din care să nu lipsească respectarea timpului copiilor. Deci, este binevenită găsirea unui echilibru. În acest context, este esențială petrecerea timpului de calitate, punerea în valoare a lucrurilor mărunte. Nu se recomandă concentrarea pe rezultate, ci dimpotrivă, validarea procesului prin respectarea ritmului și nevoilor fiecăruia.

Dragostea necondiționată

Este foarte util să li se vorbească copiilor despre consecințe și limite, nu despre amenințări, șantaj sau pedepse. Copiii nu trebuie să creadă că în urma unei anumite acțiuni a lor există riscul să piardă dragostea părinților. De importanță majoră sunt îndrumările și oferirea autonomiei pentru a putea repara greșelile. Spre exemplu, dacă copilul strică un pahar cu apă, învață-l cum să strângă și să curățe (fă asta împreună cu el). Nu este cazul să țipi la el și să spui că este un neîndemânatic. Psihologii explică că părinții știu adesea să transmită ceea ce este greșit, ce este interzis sau ce nu pot face copiii, dar nu știu cum să-i îndrume spre a repara și asuma.

Modelul propriului exemplu

Metodele moderne de educare a copiilor exclud aplicarea pedepselor, punând accent pe egalitatea dintre adulți și copii, cu diferențele de rigoare. Ceea ce este important să transmitem copiilor noștri este că ei sunt parte egală a familiei, nicidecum centrul acesteia. Această egalitate nu se manifestă doar atunci când lucrurile merg strună. Dimpotrivă, avem obligația de a le demonstra copiilor că este firesc și uman să facem greșeli, prin asumarea celor pe care le facem noi, maturii. Este esențial să respectăm, și noi, regulile impuse, să ascultăm, să spunem adevărul și să cerem iertare atunci când greșim.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: