Frământă cu degetele lungi și ușor bătătorite la capete o bucată de piele verzuie. Fără să-și sustragă privirea își îndreaptă mâna dreaptă spre lemnul șlefuit al mesei de lucru. Ridică un ac din care spânzură parcă a lehamite o bucată de ață neagră. Pe chip – pace. Concentrare. Liniște. Din cămara de alături se aud șușotind două voci. În aer plutește un sentiment bizar care în combinație cu mirosul de piele și de clei creează o senzație plăcută de relaxare.

Timpul parcă s-a oprit în loc. Niciun ac de ceasornic nu sfidează liniștea și nici semi-întunericul creat înadins. În timp ce potrivește fâșia și o întoarce pe toate părțile, își mijește ochii de parcă ar iscodi-o. Nu ai nevoie de prea multă școală și pricepere pentru a înțelege că ceea ce se întâmplă acolo e artă.

Și-a pus sufletul la picioarele celor care își doresc să poarte pantofi buni…

Despre Valentin Frunză moldovenii au aflat cu mult înainte de a-i cunoaște chipul. Ani la rând a smuls bucăți din sufletul său și le-a pus la picioarele celor care își doreau să poarte pantofi buni.

Nu pare a fi modest și își ia reușitele și eșecurile ca atare. Știe totul despre materialele scumpe care fac pantoful să fie bun și are nevoie de câteva secunde pentru a înțelege raportul dintre personalitatea omului și încălțările pe care le poartă.

Deschide cu cheia ușa atelierului de pe strada Mateevici, dar nu se simt șef. Îi vine mai bine numele de calfă. Cărțile aranjate corect din punct de vedere cromatic, revistele care înfrumusețează măsuța din sticlă, formele care imită tălpi de bărbați și de femei, toate îi trădează pedanța. Din primul schimb de propoziții îți dai seama că privește lumea de sus, cu un strop de aroganță fină.

 Propagă luxul în țara oamenilor care vânează reducerile…

Într-o țară în care majoritatea oamenilor trăiesc de la salariu la salariu, vânează reducerile și aleg mai mereu produsul cel mai ieftin, Frunză propagă luxul. De fapt, și-ar dori să aibă o voce supranaturală care să-i facă gândurile auzite peste tot. Și-ar dori să poată explica pe înțelesul tuturor că tocmai pentru că nu suntem prea bogați, ar trebui să purtăm lucruri de calitate. Care să ne slujească și pe frig, și pe arșiță. Care să reziste trotuarelor crăpate, drumurilor împânzite de gropi și apelor care se adună ca la sărbătoare pe strada Albișoara de îndată ce meteorologii anunță ploi.

 „Un pantof de-al meu costă cam cât un smartphone mediu nou-nouț. Smartphoane are toată lumea, pantofi buni au entități.”  

Vorbește despre pantofi cam cu tot atâta dragoste ca atunci când vorbește despre viață, despre familie, despre fericire. Nu-i plac lucrurile făcute de mântuială, poate de aceea uită de calendare și de ore atunci când începe să acopere picioarele celor care îi pășesc pragul atelierului.

„Pantoful este cel mai important element vestimentar din garderoba unui orășean. Pantoful primește asupra lui toate șocurile din viața de zi cu zi. El este, efectiv, călcat în picioare, de aceea trebuie să fie o construcție trainică.”

Creațiile sale au fost purtate de tot felul de picioare pe cine știe câte străzi din cine știe câte orașe. Fiecare pereche de pantofi îl face să-și dorească mai mult. Mereu mai mult. Mereu mai bine. Își privește clienții ca pe o carte deschisă și, precum un pictor dibaci, le transpune personalitatea, statutul și visele în încălțări pe care să le poarte cu mândrie. Totuși, contrar standardelor care spun că întotdeauna clientul are dreptate, Valentin Frunză își rezervă dreptul ultimului cuvânt.

„Eu sunt meșterul. Eu hotărăsc cum va fi pantoful. Clientul nu are ultimul cuvânt de spus în unele detalii tehnice. Da, el vine cu doleanțele sale la capitolul culoare, model, dar parametrii tehnici sunt dictați de mine.”

Crede că i-a fost dat să facă pantofi și este convins că atunci când i s-a scris destinul, un creion nevăzut s-a oprit în dreptul Moldovei. Este conștient de perspectivele pe care le-ar putea îmbrățișa dacă ar alege să plece, dar ține departe asemenea gânduri. Și-a trasat responsabilități pe care vrea să le îndeplinească aici, acasă.

„Am sădit un lăstar de civilizație în acest oraș și am grijă de el. Îl dezvolt, îl ud, îl retez și nu aș vrea să plec undeva și să-l las aici, că nu pot să-i iau cu mine pe clienții mei.”

Pe lângă pantofi, Frunză se mai laudă cu o creație care îl împlinește și-l inspiră. I se luminează chipul când povestește despre soția sa, iar mândria îi umple fiecare por atunci când își descrie fetița. Spune că are o mulțime de argumente pentru a se considera un om fericit și investește dragoste, timp și implicare pentru a menține construcția vieții lui în cea mai frumoasă formă a sa.

Ce-ți mai trebuie pentru fericire?

În lumea sa, împrejmuită de cuie, forme și schițe, Valentin Frunză frământă cu degetele lungi și ușor bătătorite la capete o bucată de piele verzuie. Fără să-și sustragă privirea își îndreaptă mâna dreaptă spre lemnul șlefuit al mesei de lucru. Ridică un ac din care spânzură parcă a lehamite o bucată de ață neagră. Pe chip – pace. Concentrare. Liniște. În timp ce potrivește fâșia și o întoarce pe toate părțile, își mijește ochii de parcă ar iscodi-o. Nu ai nevoie de prea multă școală și pricepere pentru a înțelege că ceea ce se întâmplă acolo e artă…

Sursa: Agora.md

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: