Baricadată din toate părțile de câteva zeci de perechi de ochi mari și curioși, își trece degetele prin părul firav al unei fetițe de nici trei ani. După ce îi adună pletele într-o coadă, își trece privirea peste celelalte creștete mici, de parcă le-ar număra. Cunoaște povestea Liliei Guțu, relatată de AGORA.md.

În dreapta ei, Artur, un băiețel blond și chipeș îi cere o jucărie. În stânga, Vlăduța chinuie o păpușă care și-a pierdut un ochi, iar în brațe i se cuibărește Năstica, o copilă cu zâmbet senin. Deși și-a început ziua înaintea soarelui, se simte plină de energie. Inima îi bate pentru fiecare dintre micuții care au împânzit covorul colorat, iar mintea-i generează tot felul de planuri pentru a-i descoperi, a le afla preferințele și pentru a-i ajuta să crească frumos.

De îndată ce intră pe poarta grădiniței „Regina Maria” de la Ialoveni, Lilia Guțu simte că a ajuns acasă. Chiar dacă de acasă vine, chiar dacă încă nu e ora 8 dimineață, chiar dacă se întâmplă să fie încercată de tot felul de griji și probleme lumești. Își lasă încălțămintea la ușă, apoi se grăbește să intre în sala colorată și accesorizată pentru a o pregăti de venirea copiilor. Ritualul este același în fiecare dimineață, iar dăruirea cu care face fiecare mișcare te-ar putea face să crezi că este în așteptarea unor oaspeți de cinste.

Unul câte unul, musafirii încep să apară. Zâmbăreți sau plângăcioși, sănătoși tun sau cu muci, semn că tocmai și-au revenit după o răceală de sezon. Ea îi întâmpină la ușă, le zâmbește larg și îi îndeamnă să intre. Îngenuchează și îi pupă, sau îi ridică în brațe ca o mamă care își revede puiul după o perioadă de depărțire.

„La inima unui copil eu cred că trebuie să ajungi și eu cred că e foarte greu să ajungi. E ca un labirint. Și când treci de acel labirint, cred că nu mai ieși din acea inimă…”

Ziua în care a decis să își asume educația unor copii dintr-o grupă de creșă a fost una în care și-a pus multe întrebări. Pentru toate a găsit răspunsul în suflet. Conștientizează responsabilitatea uriașă pe care o poartă pe umeri. Știe că cele 30 și ceva de universuri îi sunt încredințate, iar activitatea pe care o face nu-i dă dreptul să greșească.

„Îmi place cum ei îmi zâmbesc. Vin dimineața și întind mânuțele să-i iau în brațe. Asta pentru mine este o bucurie enormă…”

Își face munca cu multă dedicație și pasiune. S-a validat cu locul în care se află și a început să-l sfințească. Fără a căuta motive, fără a se plânge că e greu, fără a aștepta să i se întâmple minuni. Spune că nu a găsit încă o rețetă ideală a succesului, dar este convinsă că victoriile adevărate încep și se termină cu zâmbet și cu credință.

„Cred că eu sunt anume la locul potrivit. Așa îmi pare. Eu aici trăiesc, pe lângă ei. Îmi place să- i văd cum cresc. Cum ar fi o pasăre care ciupește din palmă…”

Munca de educatoare i-a oferit șansa de a-și trăi visul și pasiunea. De mică își dorea să se facă actriță de teatru. Și chiar dacă scenele mari au rămas un idel pe care nu a reușit să-l atingă, și-a adaptat dorințele și a început să creeze pentru copii și alături de ei. Așa se face că rolurile din gândurile ei au prins viață și au fost puse în scenă. Entuziasmul și dedicația îi curg prin vene. Uneori, la ușa sufletului îi bate dezamăgirea și neîncrederea. Mai ales la final de lună când își primește salariul. Spune că acelea sunt cele mai grele clipe din activitatea pe care o face la grădiniță. Iar vocile care îi strigă nemulțumite în interior, încearcă, dar nu reușesc s-o determine să renunțe. Pentru că știe unde merge, dar mai ales  – unde vrea să ajungă.

„La salariu am așa gânduri de ce această profesie este puțin plătită, deși noi, educatorii, suntem cei care ridicăm copiii.  Ar trebui să fie altfel. Dar îmi trece repede…”

Este îngrăgostită irecuperabil de Moldova. Nu-și vede viața nicăieri în altă parte. Aici se simte unică, specială, iubită și așteptată. Nu s-a gândit niciodată să plece pentru că nu știe cum ar putea să părăsească lumea în care a crescut și care a protejat-o. Își consideră țara un scut de nădejde, dar și o cetate în care se poate adăposti de cele mai mari furtuni ale vieții.

„Moldova mie îmi place. Nu cred că aș putea merge undeva ca să continui ceea ce fac aici. Aici nu sunt ca toți. Mie îmi pare că în grupă eu nu sunt ca toți…”

Inima îi bate pentru fiecare dintre micuții care au împânzit covorul colorat, iar mintea-i generează tot felul de planuri pentru a-i descoperi, a le afla preferințele și pentru a-i ajuta să crească frumos. Uită că și-a început ziua înaintea soarelui, iar asta o face să se simtă plină de energie. Baricadată din toate părțile de câteva zeci de perechi de ochi mari și curioși, își trece degetele prin părul firav al unei fetițe de nici trei ani. După ce îi adună pletele într-o coadă, fără să-și întoarcă privirea știe că în dreapta ei, Artur, un băiețel blond și chipeș îi cere o jucărie, în stânga, Vlăduța chinuie o păpușă care și-a pierdut un ochi, iar în brațe i se cuibărește Năstica, o copilă cu zâmbet senin. E cald și e liniște. Se uită în jur și știe că ziua în care a decis să își asume educația unor copii dintr-o grupă de creșă a fost una în care a primit cele mai multe răspunsuri…

Urmărește reportajul în video de mai jos:

*Dacă vă plac poveștile de viață, vă invităm să deveniți patronii proiectului „Oameni ca tine” și să ne ajutați, astfel, să-i descoperim în continuare pe cei care ne fac țara.

Sursa: AGORA

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: