În pofida a tot ce se întâmplă, după zile de stres, frică, incertitudine și mii de presupuneri privind situația șubredă din Moldova, m-am impus să ies în parc cu o cafea, să iau puțin aer și chiar să-mi cumpăr un buchet de flori. Azi, totuși, e 1 martie.

Îmi aduc aminte că, odată cu venirea primăverii, în sat, toate gospodinele erau puse pe treabă. Nu era vreo ogradă în care să nu se măture, să nu se văruiască pomii și să nu se pornească acea curățenie de zile mari, cu scuturatul covoarelor și spălatul perdelelor. Imediat ce se făceau primele cărărușe, se făcea și planul a ce vom sădi în grădină primăvara aceasta, se scoteau uneltele de gospodărie ce s-au odihnit bine toată iarna și se înmânau solemn, câte una, fiecărui membru al familiei.

Primele pârâiașe, primele raze de soare mai darnice și mai orbitoare, primii ghiocei și toporași generau, ca un motoraș nevăzut, energia, buna dispoziție, setea de mișcare și pofta de viață. La școală, sălile de clasă deveneau mai apăsătoare, geamurile mari îmbiau să ieșim afară și unii profesori veneau ei înșiși cu inițiativa să facem ora de română, istorie sau franceză în aer liber.

La data de 1 martie, mărțișoarele gingașe înfloreau în pieptul tuturor anunțând că iarna a fost biruită iar nebunia de primăvară intră vertiginos în scenă. Cui îi mai ardea de monotonia orelor la școală sau de munca la birou? Peste tot era un soi de fierbere în diferite nuanțe și culori, copiii alergau prin curți, mâțele se tolăneau pe praguri și își torceau mulțumite poveștile neterminate de anul trecut, mugurii copacilor stăteau să răbufnească în verde, alb, roz și vioriu – culorile primăverii lui Bacovia.

Astăzi orașul e altfel. Observ cu încântare că, în pofida vremurilor grele pe care le trăim acum, oamenii mai au puterea să zâmbească, văd femei cu buchete crude de lalele, zambile și ghiocei. Mi-a trecut prin cap gândul că, în vremurile infernale ale celui de-al Doilea Război Mondial, când peste tot era sărăcie, moarte și suferință, primăvara era întâmpinată aproape la fel ca astăzi.

Buneii mei obișnuiau să-și amintească că în anii grei de după război, când venea primăvara, iar omătul se topea, copiii mergeau la pădure, prin crânguri sau prin grădini să găsească brândușe și ghiocei și să le dăruiască mamelor. Nu a trecut nici un început de primăvară în care bunica să nu primească acel buchețel sfios de ghiocei pe care îl punea într-un păhăruț cu picioruș pe pervazul geamului.

Mă uit la copiii ce se hârjonesc în parc la câțiva metri de mine, la perechile de îndrăgostiți ce se țin de mână, mă uit la imaginile din Ucraina, în care femeile primesc livrări cu buchete de flori de la bărbații care luptă pe front pentru viitoarele lor primăveri și mă gândesc că rușii nu au reușit să ne fure primăvara. Și nici speranța la viață. Și nici dragostea de familie, țară și frumos. Poate că au reușit să schimbe, pentru un timp, felul în care trăim, dar nu au reușit să ne silească să vrem să trăim ca ei.

În timp ce zboară rachete și cad bombe în Ucraina, iar deasupra cerului nostru încearcă să se grămădească furtuna, când iubitorii de ruskii mir își strigă mizeria prin orice difuzor, mărțișoarele prinse la pieptul nostru spun că noi existăm, iubim, ne creștem copiii și ne trăim primăvara românește.

Dragi cititori și cititoare! Vreau ca acest martie să vină cu cel mai scump cadou – pacea. Să fim buni, să fim calzi, să împărțim cu toți atmosfera de primăvară și căldura sufletească. Să crească sănătoși copiii, să fie veșnic tineri părinții, să simțim și să trăim dragostea alături de omul iubit. Și să avem speranță.

Nimeni nu oprește primăvara!

Distribuie articolul: