Șiroaiele de transpirație curg de-a valma peste fața-i obosită și brăzdată de riduri adânc sculptate. Temperaturile înalte de iulie sunt accentuate de focul aprins și de jăraticul care mocnește sub cutia din fier. 

Cu o pereche de mănuși groase, demult zdrențuite, ține pârghia care îl ajută să modeleze bucata de fier și s-o mânuiască ca pe plastilină. Moș Sava este cunoscut în tot satul. Fiind singurul fierar din zonă, este zilnic vizitat de tot felul de oameni. Unii îi cer potcoave pentru cai, alții – porți înalte și garduri înzorzonate.

Tăcut, modest și omenos, moș Sava are o tristețe aparte în ochi. Rareori își ridică privirea, iar atunci când o face îl învăluie pe cel care-i stă în față cu o căldură adâncă, plină de viață.

„În ziua de azi e greu să crezi oamenii. Iaca vine la tine, vorbește, îți spune, își varsă năduful, apoi pleacă și spune că nu l-ai ascultat așa cum trebuia. Cea mai mare iluzie pe care o avem este că cineva ne datorează ceva. De fapt, doar noi ne datorăm nouă explicații. În rest, fiecare om este câte un drum paralel”, filozofează bărbatul ștergându-și broboanele de sudoare de pe frunte.

Moș Sava are opt copii. Cu toții au emigrat din Moldova, și și-au găsit rostul în lume. După ce a rămas văduv, bărbatul spune că a fost tentat să onoreze invitațiile odraslelor și să plece și el peste hotare.

„Mă gândeam că rămân singur, al nimănui. Ei pot să vină din Paște în Crăciun, iar în restul timpului n-are cine să-ți spună o vorbă bună. Apoi m-am răzgândit. Ei au viața lor, familia lor, eu demult sunt la pensie, de ce să stau pe capul lor? Am zis că rămân aici câte zile mi-o mai da Domnul. Dacă oi muri, știu că mor acasă”, spune bărbatul zâmbind șăgalnic.

Continuarea o citiți pe Agora.md

Reportaj realizat de Irina Harea-Mardari

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: