La doar 34 de ani, Marina Duminică își crește singură cei patru copii, după ce soțul a părăsit-o pentru o altă femeie. Viața nu i-a fost niciodată ușoară — încă din copilărie, a cunoscut sărăcia și abandonul. Mama a plecat cu alt bărbat, iar Marina a ajuns într-un orfelinat, unde a învățat ce înseamnă lipsa, durerea și supraviețuirea.

„Mâncam grâu cu sare, ca să nu murim. Lături pentru porci, doar cu un pic de sare — atât aveam”, a povestit ea în cadrul emisiunii „Femeile nu tac” cu Adrian Prodan. Astăzi, fără sprijin și cu un venit minim, luptă zi de zi să le ofere copiilor săi o viață mai bună și un viitor mai sigur, scrie UNIMEDIA.

 

Marina Duminică s-a născut în satul Nicolaevca, raionul Sângerei, și a fost crescută alături de trei frați. Tatăl era cioban, mama muncea cu ziua, dar familia a fost destrămată atunci când mama a părăsit casa, fugind la alt bărbat.

„A zis că merge la magazin și nu s-a mai întors. Am rămas singuri cu tata”, își amintește Marina.

Avea doar 10–12 ani când a început să aibă grijă de frații ei: făcea mâncare, curățenie, se ocupa de animale, și încerca să meargă și la școală. Mama lor s-a întors abia după doi ani și i-a luat pe copii, promițând o viață mai bună, dar realitatea a fost dură.

„Am fugit înapoi la tata după două luni. Nu ne plăcea cum trăiau ei acolo. Mama era tot beată, pleca cu zilele și nu se interesa dacă avem ce mânca sau cu ce ne îmbrăca. Bărbatul cu care stătea nu lucra, vindea băuturi, iar frații mei erau bătuți des. Pe mine nu m-a atins, că eram mai mare și amenințam că spun lui tata”, povestește femeia.

După ce a fugit de la mama, Marina a locuit din nou cu tatăl ei, însă nici acolo viața nu era ușoară. A fost nevoită să fie mamă pentru frații ei mai mici, deși era doar un copil.

„Eu spălam, eu le făceam de mâncare, aveam grijă de porci și vaci. Tata lucra ca cioban, pleca dis-de-dimineață și venea seara târziu. Iar eu, la 10-12 ani, țineam gospodăria”.

După moartea bunicului, Marina a fost trimisă înapoi la mama, iar întro- zi aceasta a plecat fără să anunțe pe nimeni, lăsând copiii singuri acasă, flămânzi și înfrigurați.

„Ne-a zis că merge la Bălți și vine cu autobuzul de la ora 6. A trecut o zi, două, o săptămână. N-a mai venit. Noi mâncam grâu cu sare, ca să nu murim. Mâncam lături care erau pentru porci. Puneam doar un pic de sare… atât aveam”, mărturisește femeia.

Vecinii au chemat autoritățile, iar copiii au fost duși la internat.

„Prima zi mi-a fost frică, nu știam unde ajung. Dar pe urmă… acolo a fost prima oară când cineva ne-a hrănit, ne-a spălat, ne-a dat un pat fiecăruia. Nu ne-au despărțit. Băieții stăteau separat, dar ieșeam afară împreună, mergeam la școală. Eram, în sfârșit, frați”, își amintește femeia.

Mama lor a venit de doar două-trei ori să-i viziteze. Marina spune că refuza să iasă la ea. Se ascundea după perdea și îi privea doar prin geam.

„Mi-era rușine de colegi. Ea țipa, era beată. N-aveam curaj să mă duc la ea. Frații mei ieșeau, dar eu nu. Nu puteam să o iert. Nu voiam să o mai văd”, mai spune ultima.

După terminarea clasei a IX-a, Marina nu a avut multe opțiuni. A plecat direct la muncă – cum o făceau și alții ca ea, din orfelinate sau din familii rupte. A ajuns la cartofi, la munci agricole sezoniere.

„Lucram toamna, primăvara, cât era de lucru. La cartofi, la ceapă, la ce era. Și acolo, la câmp, am rămas. Nu aveam altundeva unde să mă duc”, spune femeia.

Acum, Marina e mamă a patru copii, pe care îi crește singură. Tatăl micuților a plecat, dar ea face tot posibilul ca aceștia să să nu repete viața pe care a avut-o ea când era mică.

„Niciodată n-aș putea face copiilor mei ce ne-a făcut mama nouă. Dacă trebuie, mă duc cu ziua, mă duc la câmp, mă duc și pe jos, dar copiii mei să aibă. Să aibă căldură, mâncare, și să nu doarmă pe podea ca mine”.

Marina spune că s-a căsătorit la 18 ani cu un tânăr de aceeași vârstă, iar împreună au plecat să locuiască la părinții lui, la Soroca. A fost primită cu căldură și respect, părinții soțului ei fiind oameni simpli, brigadieri care adunau oamenii pentru muncă sezonieră. Viața acolo părea mai liniștită și mai stabilă, dar bucuria nu a durat mult.

După ce au reușit să cumpere o căsuță, viața lor a luat o turnură neașteptată și tristă. Într-o zi, balonul de gaz de acasă a explodat.

„Soțul meu a fost cel mai afectat, de la puterea exploziei, l-a aruncat cu ușa din bucătărie, iar fața, mâinile și părul i-au fost arse grav. casa noastră a fost distrusă complet. Am făcut reparații o lună, dar am rămas, iar pe drumuri. Ne-am dus în Germania, unde am stat șase, șapte luni. Am strâns bani și am luat o casă mică aici, acasă, pentru 1500 de euro”, povestește femeia.

Marina a trăit cu soțul ei 16 ani. La început, el era un bărbat bun, fără certuri și fără probleme. Dar după ce s-au întors din Germania, lucrurile s-au schimbat.

„Am trăit 16 ani cu soțul meu. La început, el era foarte bun cu mine, ne certam deloc. Dar după ce ne-am întors din Germania, el s-a schimbat. Știu că a plecat la alta. Nu știu ce s-a întâmplat, poate s-a întors și la prima, dar eu am rămas cu patru copiii…Dimineața s-a sculat, a strâns câteva lucruri și mi-a spus că pleacă”, mărturisește femeia.

Află continuarea istoriei în interviu.

 

 

 

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: