Mă tot întreb, oare, cum trăiește, în căsătorie, fata din clasa mea? Da – da, cea care s-a măritat la 18! Dar cele din facultate, măritate la 19 și care au acum câte 2 copii? Cum se simt cele măritate la 22? Dar cele măritate la 25?

Da – ați ghicit – astăzi o să vorbesc despre că-să-to-rii! De ce părinții mei, ai tăi poate, ai ei – vor să ne însoare și mărite cât mai de curând? De ce fetele se visează în rochie albă și așteaptă spălatul muuunților de veselă ca pe o binecuvântare? Eu nu înțeleg, iertată fie-mi nerușinarea… de ce toată lumea se învârte în jurul căsătoriei?!

Uitându-te la părinții mei, n-o să spui că ei îmi vor, neapărat, binele, de când cu nunțile astea. Dacă până pe la 18 ani ai mei negau existența genului masculin, fiindcă erau posesivi cu fetița lor, la 20 spuneau: „tu ai de învățat”, acum, la 23 – ei propun candidaturi. Când a reușit să se producă acel Big Bang simultan în capul amândurora? De ce nu vor să găsesc mai întâi pe cineva bun, apoi să-l t-e-s-t-e-z (să-l… încerc în situații de nervi dilatați la maximum, în situații de criză, de fericire absolută și… la lacrimi) și abia apoi să mă căsătoresc? Mama, mai nou, speră că cel mai bun prieten (de pe vremea când l-a cunoscut ea) o să mă ceară, cu toate că atunci când l-a văzut a zis clar: „El e bătrân pentru tine”. Și acum: ce? A întinerit omul?

Așadar, de ce vor fetele basma în cap și de ce ne bagă părinții în laț (căruia i se mai spune: inel)? Poate pentru că poveștile din copilărie se terminau cu un „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, care, musai, urma după o nuntă.

În realitate, văd altceva. Văd oameni și oameni – nefericiți – în fiecare zi. Doamne, văd cazuri de divorț la 22 de ani! Văd femei și bărbați care trebuie s-o ia de la capăt. De unii singuri. Și întotdeauna motivul e unul și același: căsătorie prematură. Copii fiind, jucând un fel de adevăr sau provocare – și-au unit destinele întru veșnicie, fără să se cunoască înde-ajuns. Fără să plângă și să râdă îndeajuns împreună. Iar acum nu fac decât să-și arunce fraze tăioase și se urăsc… atât de tare!

Eu sunt perfecționistă. Mai mult decât atât, eu sunt o perfecționistă într-un fel de… demonică și continuă devenire. Dacă m-aș fi căsătorit cu iubitul meu de la 15 ani – azi aș fi fost mai săracă… la suflet, or el nu are interese de genul vorbitului în public. Dacă m-aș fi măritat cu cel de la 20 – nu finalizam acum un masterat. Dacă m-aș mărita acum, la 23, eu aș rămâne frustrată, în câțiva ani, de ce alegere am făcut. Eu încă cresc.

Dragii mei, eu nu cred că căsătoria este un lucru rău. Ba dimpotrivă, visez la cafele în pat, copii frumoși și călătorii în jurul globului – cu El. Un El adorat, un El unic. Un bărbat care va ști ce cuvinte să-mi spună și ce cuvinte să tacă. Dar, înainte de toate, vreau ca eu să ajung la acea maturitate la care să știu ce caut. Eu vreau să fiu pregătită și – numai apoi – căsătorită.

Iar, într-un final, țin să vă spun că cea care s-a măritat la 18 este acum… cea mai fericită, or viața noastră întreagă nu e decât un fel de ruletă rusească.

Distribuie articolul: