Interpreta de muzică populară Lilia Focșa poartă ie cu mândrie, nu doar pe scenă, dar și în viață. Este originară din Fălești, satul Obreja-Veche. În copilărie a crescut departe de părinți, de frați, de surori și întotdeauna a avut un gol în sufletul ei. Astăzi cântă și scrie versuri ce îi sunt ca un strigăt al sufletului. Este mămică a doi copii. Are ca susținător pe alesul inimii ei, care este și el muzician și are mare grijă de repertoriul ei, dar și de portul popular. 

Povestește-ne te rog, cum ai început să faci muzică?

Muzica este așa în sufletul meu de mică și mai serios am început să o fac la vârsta de opt ani. Părinții mei văzând în mine acest talent s-au gândit că așa ar fi corect și bine să fac școala de muzică și m-au dat la Bălți, pentru că în sat și în apropiere nu era o școală de muzică. Acolo am făcut școala de Arte „Ciprian Porumbescu” și o școală generală, pentru că pe atunci nu erau liceele, după care am absolvit colegiul de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău și, mai târziu, Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice.

Ai cântat din start muzică populară, nu ai mai avut și alte încercări?

Sigur că am avut. Fiind copil cântam muzică ușoară și pentru copii, dar dintotdeauna muzica populară a fost mai aproape de sufletul meu. Poate și pentru că în familie se asculta acest gen de muzică și tatăl meu este un fan al folclorului nostru. 

Vorbește-ne despre stilul tău vestimentar, despre iile tale.

Prima dată când m-am confruntat cu faptul că trebuie să am un costum tradițional al meu, a fost când eram studentă și pe atunci mergeam la diverse concursuri și trebuia să rog pe cineva să mi-l împrumute, pentru că nu aveam unul al meu. Mama atunci s-a decis să se apuce de brodat și mi-a brodat prima ie, după care au urmat încă câteva în colecția mea, pe care le port cu mare mândrie și chiar cred că îmi poartă noroc. Mai am câteva procurate din România, fiindcă la ei găsești un sortiment mai mare și sunt foarte frumoase, dar bineînțeles că cele mai de suflet sunt brodate de Mama.

Talentul presupun că este moștenit de la tatăl tău, dacă facem referire la versurile din piesa „Cânt pentru părinții mei”: „că tăicuțul a vrut la fel, dar soarta nu a vrut cu el”.

Da, talentul este moștenit de la tata. Este un vis neîmplinit de al lui. Pe timpuri, după cum povestea bunica se auzise că este un tânăr talentat în sat și au venit de la Chișinău pentru al lua să facă studii muzicale. Bunicii au fost de acord inițial, dar deja când trebuia să plece s-au răzgândit și uite așa a rămas puțin dezamăgit tata, cu toate că a continuat să cânte, a învățat „baianul” singur și este un fan al regretatului Nicolae Sulac – îi imită vocea aproape perfect. Așa a fost să fie și nu a făcut studii muzicale, a ținut însă foarte mult ca măcar eu să ajung departe, cum zice el.

Părinții tăi te-au dat de mică la o școală muzicală. Tu ai avea curajul să-l dai pe unul din fii tăi de la o vârsta atât de fragedă departe de casă?

Eu îi mulțumesc mamei că a făcut alegerea aceasta, însă eu, având acum doi băieți nu aș face pasul acesta. Poate sunt alte timpuri…

Cum reușești să păstrezi un echilibru între muzică și familie?

Să știi că nu este complicat, atunci când este înțelegere între soți, m-ai ales că și el este muzician și cunoaște foarte bine ce înseamnă această activitate. Sigur că familia este în primul plan și după cariera, de asta și avansez în carieră poate nu atât de accelerat cum ar trebui.

 

Ce ți-ar fi plăcut să faci, în afară de muzică?

Muzica este tot de fapt ce pot să fac, mai cos cu mărgeluțe, croșetez, tricotez, îmi fac bijuteriile pentru că nu de fiecare dată găsesc culoarea potrivită cu iile mele sau după gustul meu. Îmi place tot ce ține de lucrul manual, doar că nu mereu am timp, pentru că să ai doi băieți un pic te consumă.

Piesele tale sunt lirice, cântate cu dor, cu suflet. Ţi s-a ȋntâmplat vreodată să fii pe scenă şi muzica pe care o cânţi să te impresioneze atât de tare ȋncât să ȋţi vină să plângi?

Eu îs foarte emotivă, plâng foarte des. În momentul când cânți te conformezi și un pic îți controlezi emoțiile, dar se întâmplă, mai lăcrimăm… Cred că atunci când cânți din suflet, chiar și o lacrimă e ceva normal.

Ce gânduri ai pentru cei care vor să pășească pe urmele tale?

Dacă își doresc foarte mult să-și urmeze visul, să fie îndrăzneți, să fie curajoși și totul e posibil.

Autor: Lucia Dăscălescu, stagiară

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: