Încep această cronică prin a-mi exprima profunda dragoste și pasiune pentru beletristică. Acum, rostind această incantație, țin să menționez că rareori găsesc prozatori pe care să-i citesc într-o goană, într-un maraton ritmic, până la final. Cred că talentul acestora de a te apuca de mână și de a te purta pe pagini cu istorii succinte, până la acea plăcută senzație de transpirație în podul palmei, este partea cea mai impresionantă și frumoasă a scrisului. Să spui multe în cuvinte puține e ca un sărut furat, ca o îmbrățișare pe care i-o dai partenerului care închide ușa după o despărțire. Te poate lăsa pustiit sau te poate umple până la refuz.

„Perfect nemulțumită” e despre umplerea spațiilor cu tăcere. Irina Bruma pare să-și dorească cititorul acolo, în mijlocul fiecărei narațiuni, ca un observator omniprezent (și omnipotent în a empatiza sau nu cu o idee). Cu stilistica și simetria povestirilor sale, autoarea construiește un cub rubik. Vocea feminină (o simt anume feminină, chiar dacă alți cititori remarcă antagonismul bărbat – femeie) este pregnantă, sinceră, în unele momente violent de ilustrativă, scoțând la iveală temeri, sentimente, trăiri. Mi-a amintit cumva de filmul „Scene dintr-o căsnicie”, doar că eliminând dramatismul eșecului, trăind acceptarea:

„Deși este o perfecționistă, nu a știut dintotdeauna să se gândească la ea ca la o perfecționistă, iar asta i-a mâncat cei mai frumoși ani din viață.”

În prozele sale, autoarea pare să atingă un diapazon vast de subiecte, de la tipicul sindrom al impostorului (acceptarea tardivă a perfecționismului cu care trăiește) și până la natura obsesivă a celui care-și câștigă un nou „Acasăv (imigrantul de ieri, cetățeanul de azi):

„Sunt zile în care spală vasele de două ori. Prima oară, le spală ca în orice altă zi: meticulos, cu rigoare și cercetând fiecare dinte al furculițelor, pentru a identifica resturi de mâncare care ar fi putut rămâne de la prânzul din ziua precedentă, mai ales de la prânzuri despre care știe că au un risc înalt de a crea resturi de mâncare care să se ascundă bine între dinții furculițelor, cum ar fi, de exemplu, sosul de paste bolognese sau ceaiul negru, care iese de pe marginile cănilor doar dacă freci cu putere și cu partea abrazivă a buretelui depunerile circulare, depuneri care indică gradația cu care a fost băut lichidul.”

Observăm atenția asupra detaliilor, inspirată de realități cotidiene și completate, undeva pe fundal, de furtuni lăuntrice cu care naratoarea luptă. Acele mici crâmpeie de viață candide, casnice pot să alterneze în următoarele clipe cu anumite idei care rănesc (tăcerile în cuplu, legătura mamă – fiică pe fundalul plecării), care rămân gravate undeva în memoria cititorului mult după ce termină o povestioară.

Nu cred că voi da greș, afirmând că vocea Irinei Bruma este una convingătoare, proaspătă, echilibrată, ușor de auzit și de înțeles, elemente vitale pentru un scriitor și pentru relația sa cu cititorii. Într-o lume care pare să fie veșnic inhibată, grăbită, naratoarea pune o pauză și ne arată suma de nemulțumiri care o încearcă, un șir de emoții și de impulsuri refulate (sau nu) cu care trăiește, pentru că doar asta ne rămâne să trăim.

Un volum apărut la editura Cartier, în colecția Cartier Rotonda.

P. S. Nu ratați lansarea volumului care va avea loc joi, 23 iunie, ora 18.15. Locația Librăria din Centru.

Distribuie articolul: