Felicia Nedzelschi e veverița harnică a echipei Portalului de știri economice AGORA, așa cum o numesc colegii săi. Jurnalista nu crede că ar putea face altceva în viață, deși în copilărie nici nu se gândea la această profesie. Ce planuri mărețe mai are și care este unicul lucru din lumea asta bătut în cuie pentru ea, aflați din interviul de mai jos - unul plin de sinceritate și culori tomnatice, așa ca protagonista lui.

Felicia Nedzelschi e veverița harnică a echipei Portalului de știri economice AGORA, așa cum o numesc colegii săi. Jurnalista nu crede că ar putea face altceva în viață, deși în copilărie nici nu se gândea la această profesie. Ce planuri mărețe mai are și care este unicul lucru din lumea asta bătut în cuie pentru ea, aflați din interviul de mai jos – unul plin de sinceritate și culori tomnatice, așa ca protagonista lui.

Eu sunt… până la refuz responsabilă, băiețoasă, nerăbdătoare, sensibilă, roșcată (asta-i stare de spirit). Uneori îmi pare rău că, pe lângă toate, sunt și mult prea firească. Dacă nu-mi place ceva sau cineva, nu pot să ascund asta. Dacă sunt fericită, toată lumea știe. La fel, dacă nu-s. Sunt punctuală, friguroasă, optimistă, zâmbăreață. O Doamne, cum am ajuns într-o profesie așa de cinică precum jurnalismul?!

Nu cred că am înțeles încă ce vreau… Știți cartea aia unde un bărbat cică a înțeles ce vor femeile, iar toate paginile erau goale? La mine-i exact așa. Uneori îmi ia o jumătate de oră să decid ce vreau să mănânc la un local, d-apoi în viață… La sigur știu ce nu vreau: să fiu dependentă de cineva, să scriu la comandă, să am o viață monotonă, să trăiesc toată viața în același loc, să mă fac blondă, să…

Cred în puterile proprii, multă muncă, oameni buni și teoria evoluționistă. Nu cred în coincidențe, biserică, superstiții, horoscop, brașoave, bârfe, stereotipuri. Unicul lucru mai „supranatural” în care cred, e că există oameni care se potrivesc, care sunt ca un puzzle atunci când se întâlnesc.

Când eram mică, voiam să devin… multe. Mama spune că-mi plăcea să mă joc de-a magazinul și să-i „vând” tot ce era prin casă. Apoi am vrut să fiu medic, învățătoare, psiholog… N-am ajuns nimic din astea. Am ajuns mai bine. Jurnalismul îți permite să cunoști oameni de diferite profesii, să intri în pielea și în lumea lor, măcar pentru câteva ore. Când scriu despre cineva, eu sunt el, măcar pentru o zi.

Nu-mi închipui să fac altceva decât jurnalism. E ceva care-ți intră în sânge și nu-l mai poți scoate. Am încercat să-mi schimb mai devreme profesia, dar ea a planat deasupra, a fost ca o musculiță care nu mi-a dat pace. Peste ani, aș vrea să cresc tot prin scris. Eventual, pe lângă asta, aș putea să scriu o carte pentru copii, să fac caritate, să călătoresc mult, să fiu mamă de băieți…

Am atâtea vise că e greu să mi le aranjez pe toate într-un top. Vreau să am o patiserie, vreau să ajung în Japonia, Noua Zeelandă, Islanda, Norvegia, vreau să învăț să cânt la pian. De fapt, muzica e o obsesie de a mea. Eu cred că fiecare stare are muzica ei, fiecare moment din viață poate să fie „asortat” cu o compoziție muzicală. Deseori, închid ochii și simt fizic muzica pe care o ascult, ea poate să-mi trezească fluturi în stomac, lacrimi sau fericire incontrolabilă.

Cea mai importantă persoană din viața mea… este mama. Ea este eroul meu, cea care a reușit să mă crească om, să-mi fie prieten, să-mi educe gustul, manierele, să-mi „bage” în cap valori corecte. Tot ce am i se datorează ei.

Cred că viața îți aduce uneori oameni care nici nu bănuiesc că te schimbă, și nici tu nu știi asta. Unul dintre ei este bărbatul de care sunt alături. Pe alta o cheamă Ana. Nu mai știu unde e, ce face, dar îi sunt recunoscătoare că acum 7 ani mi-a spus că am o voce foarte frumoasă și m-a chemat să cânt în cor. Să nu fi fost Ana, eu astăzi nu aveam 5 ani de muzică în spate, nu vedeam Franța, Elveția, marea rece din Polonia…

Când ți se închide o ușă… cauți prin buzunare o agrafă ca să o descui. Soluții există întotdeauna. Uneori însă ușile se închid cu un rost, ca să nu te mai bagi acolo. De multe ori noi nu conștientizăm asta, răcnim la ușa încuiată și nu vedem că un pic mai sus e deschisă o fereastră.

Scopurile sunt pentru… ca să te facă să te miști înainte. Un om fără scopuri are doar cochilie.

Ard de nerăbdare… dar mă stăpânesc! Pot să ard de nerăbdare să văd pe cineva, să mănânc un ecler, să-mi cumpăr pantofi noi, dar răbdarea e ceva ce educ în mine în fiecare zi. M-am convins de multe ori că e mai bine să inspiri, să expiri și să aștepți.

 

Când vreau să iau decizii importante…îmi mușc buzele și încep a panica. Apoi fac totul brusc, ca să nu reușească să-mi pară rău.

Sunt convinsă că… adevărul e întotdeauna la mijloc. A, da, și de faptul că cele mai bune plăcinte le face mama mea. În rest, totul trebuie verificat.

Ziua cea mai importantă din viața mea... încă urmează.

Mă consider o persoană norocoasă… pentru că am o casă, sunt înconjurată de oameni buni, sunt sănătoasă și fac ceea ce-mi place. Pentru fericire nu trebuie mare lucru.

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: