Iulian Ciocan, un mare prozator al timpurilor noastre, este critic literar, eseist și publicist. Debutul lui a fost în anul 1996, cu volumul de critică literară „Metamorfozele narative”. Poartă pasiunea pentru literatură în suflet încă de când era mic, se scufundă în cărțile science fiction și uită de lumea înconjurătoare.  La numai 13 ani a avut prima sa tentativă de a scrie o astfel de carte.

De unde s-a născut pasiunea pentru proză? Poate ați visat la altă meserie? Cine era să fie Iulian Ciocan dacă nu era scriitor?

Eram copil, în epoca brejnevistă, şi citeam pe rupte. Îmi plăcea literatura, mai cu seamă proza SF. Uneori, preferam să citesc un text de fraţii Strugaţki, în loc să joc fotbal cu prietenii. De aici a pornit totul, de la această fascinaţie pe care o exercita asupra mea un roman sau o povestire. Încercam să-mi imaginez atunci cum e să fii scriitor şi aveam convingerea că literaţii sunt nişte fiinţe superioare, înzestrate cu însuşiri deosebite. Am încercat chiar să concep un roman SF, la vârsta de 13 ani, dar, fireşte, eram prea crud ca să pot administra un proiect narativ. În cele din urmă, am ales literatura, deoarece fără ea viaţa mea ar fi plictisitoare, incoloră. Am impresia că bătrâneţea nu mai e atât de hidoasă, dacă creezi universuri ficţionale/alternative. Sunt, însă, și jurnalist, deoarece un literat în RM nu poate să facă suficienţi bani.

Ce sentimente vă leagă de operele pe care le-ați scris?

Păi, atunci când termin de scris un roman, am sentimentul că am făcut un lucru foarte important, că n-am pierdut timpul degeaba. Am, deocamdată, cinci romane şi cred că ele conferă sens existenţei mele. Ştiu că există mulţi moldoveni care jinduiesc bogăţia, care vor cu toată fiinţa castele faraonice şi maşini impozante. Eu nu am nevoie de case uriaşe, de 200-300 metri pătraţi. Mă mulţumesc cu un apartament de 60-70 metri pătraţi. Cea mai mare bogăţie pentru mine sunt lumile ficţionale, pe care le concep.

De ce distopii? Ați scris multe cărți cu acest substrat.

Scriu distopii deoarece mă interesează viitorul, dar şi pentru că ceea ce văd în prezent mă dezgustă şi mă sperie. Prin urmare, întrezăresc un viitor sumbru. Într-un fel, distopia trebuie să fie realistă, căci ea îţi propune un univers alternativ, dar posibil, verosimil, unul care poate fi generat de prezent. Ca scriitor, tu îţi imaginezi o posibilă evoluţie a lucrurilor de azi. Nu ştiu dacă tancurile ruseşti vor intra în Chişinău, ca în 1940, sau ca în Praga anului 1968. Dar ştiu că există o frică destul de mare la noi, teama că ei vor veni. Şi eu m-am folosit de ea în plan literar, atunci când am scris „Iar dimineaţa vor veni ruşii”. Şi romanele „Dama de cupă” şi „Clovnul” sunt distopii.

Ce va inspiră cel mai mult?

E o problemă cu inspiraţia în cazul meu. Vine rar la mine. Când n-o am, nu scriu, aştept zile mai bune. Oricum scriu încet. Şi zilele astea vor veni, căci dorinţa de a crea o lume narativă nu dispare nicăieri. Ai un plan? Ai o idee? Fii bun şi scrie, fie că ai inspiraţie, fie că n-o ai. Dorinţa de a crea un univers ficţional, aceasta e inspiraţia mea.

Care autori au cultivat în dumneavoastră dragostea pentru scris?

Toţi autorii buni, cei care m-au fascinat. Şi aş începe cu autorii de literatură SF pe care i-am citit în copilărie şi adolescenţă.

Cititorii au un top al autorilor sau operelor preferate, care este al dvs?

Îmi place foarte mult Mario Vargas Llosa, pentru poveştile sale interesante şi ironia muşcătoare. Îmi place Victor Erofeev, pentru descrierea atentă a cotidianului, în care agonizează valorile. Şi îmi plac clasicii ruşi pentru că – deşi îşi ironizează personajele – lasă loc şi pentru compasiune. Dacă e să mă refer la literatura română, aş remarca un excelent roman al tranziţiei româneşti: „Simion Liftnicul” de Petru Cimpoeşu şi un alt roman: „Ploile amare” de Alexandru Vlad. Dacă ar trebui să aleg doar un singur text, acesta ar fi, probabil, romanul „Războiul sfârşitului lumii” de Llosa. E un volum de o mare complexitate, considerat de unii cel mai bun roman despre război. De fapt, e un extraordinar text despre eul profund al omului, iar războiul doar potenţează anumite vici-frustrări-reflexe ale oamenilor prinşi în malaxorul conflictului.

Sunt anumite lucruri de care țineți neapărat să le aveți în preajmă atunci când scrieți?

Am nevoie de o cafea sau de un ceai verde. Şi, fireşte, de un caiet gros şi de un pix. Scriu numai de mână, nu pe computer.

Se spune că noaptea trezește simțurile creative, care se împletesc în vise și dorințe ascunse… așadar, cât doarme un scriitor? Ați avut vreodată pornirea să va treziți la miez de noapte și să scrieți?

Îmi place literatura, dar nu într-atât, încât să nu dorm nopţile. Scriu de obicei seara, cel mult până la ora 24.00. Somnul adânc şi sănătatea sunt importante pentru un scriitor de cursă lungă. Iar eu vreau să fiu un asemenea scriitor.

V-ați gândit vreodată la viitorul acestei lumi? Cum credeți că va arăta ea, să zicem peste 20-30 de ani?

Păi, dacă scriu distopii, m-am gândit, fireşte. De pildă, mi-am imaginat, în „Dama de cupă”, cum Chişinăul va fi înghiţit de o groapă uriaşă, generată de decăderea morală. Altminteri, cred că vom trăi într-o lume în care roboţii vor înlocui oamenii, în foarte multe domenii. Sunt, însă, convins că literatura va rezista, că oamenii mereu vor avea nevoie de poveşti, că vor dori să trăiască, prin literatură, ceea ce nu pot trăi în viaţa lor de zi cu zi.

Care este cel mai memorabil moment din copilăria dvs., unul frumos?

Hm… au fost, probabil, mai multe, în ciuda faptului că trăiam în Imperiul Răului. Îmi amintesc, de pildă, de prima dragoste, de colega de clasă care mă făcea să mă bâlbâi foarte tare şi să roşesc ca sfecla. Nu pot să uit cum tata m-a dus prima oară la mare, la Koblevo. Ce frumos a fost!

Cum reacționați la comentariile negative, venite din partea cititorilor?

Nu poţi să placi tuturor, unde mai pui că şi cititorii sunt foarte diferiţi. Sunt foarte calm, încerc să-mi dau seama în ce măsură acel cititor are dreptate.

Ce sfat i-ați da unui scriitor care este la început de drum?

Să citească foarte mult, lecturile sunt indispensabile. Să fie încrezător şi perseverent, dar niciodată ţâfnos. Să se ferească de prietenii falşi. Şi mai e ceva. Munca e 90% din talent, vorba unui profesor de-al meu, Alexandru Muşina.

Foto: arhiva personală