Avertisment: Această notă conține fotografii cu evenimente violente și traumatice care pot afecta susceptibilitatea cititorului. Privește cu atenție fotografia care precede acest text. O recunoști? Probabil ai mai văzut-o. Este o imagine iconică a Holocaustului.

A fost luată atunci când trupele SS – organizația paramilitară a partidului nazist -, ale Wehrmacht-ului (Forța armată a Germaniei naziste) și ofițerii de poliție au reușit să înăbușe revolta din ghetoul din Varșovia, care a avut loc în perioada aprilie-mai 1943.

Timp de 20 de zile, evreii ținuți acolo au decis să se ascundă în buncăre improvizate și să reziste într-un mod organizat pentru a nu fi deportați în temutele lagăre ale morții.
După câteva zile de luptă, naziștii au decis să incendieze ghetoul pentru a-i forța pe rezistenți să iasă din ascunzătoare și să se predea.

Această strategie brutală a funcționat, ducând la capturarea și deportarea a aproximativ 50.000 de evrei, dintre care majoritatea au fost uciși înainte de sfârșitul acelui an.

Ceea ce poate nu știți este că această fotografie făcea parte dintr-un album comemorativ cunoscut sub numele de Raportul Stroop, care a fost produs chiar de naziști.

„Legat în piele, reportajul a fost conceput ca un album de amintire pentru Heinrich Himmler (șeful superior al SS) pentru a sărbători victoria sa câștigată cu greu”, spune Muzeul Holocaustului din SUA pe site-ul său într-un text publicat despre această imagine.
Aceste tipuri de fotografii sunt cunoscute sub denumirea de fotografii trofeu și, în contextul Holocaustului, acestea sunt imagini realizate chiar de forțele germane în care ei înșiși au înfățișat crimele și abuzurile pe care le-au comis.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au fost realizate trei copii ale Raportului Stroop, dintre care una a fost prezentată în timpul proceselor de la Nürnberg, servind astfel drept dovadă pentru condamnarea naziștilor de rang înalt.

Câțiva ani mai târziu, fotografia pe care ați văzut-o mai sus l-a ajutat și la identificarea membrului SS Josef Bloesche (omul al doilea din dreapta cu o armă îndreptată spre copilul care se predă cu mâinile sus), care a fost condamnat la moarte în 1969 pentru crime împotriva umanității.

Astfel, în mod paradoxal, acele imagini surprinse de naziști și legate într-un album pentru a sărbători succesul lor în supunerea ghetoului din Varșovia au ajuns să servească la demonstrarea responsabilității lor pentru crimele odioase.

Dar de ce au vrut naziștii să facă aceste fotografii? Ce i-ar fi putut determina să dorească să portretizeze crimele și abuzurile pe care le comiteau?

Soldați și turiști
„Soldații din toate războaiele fac fotografii cu măcelul, cu trofeele lor, pentru că trofeele lor sunt inamicul. Este un trofeu, un suvenir al războiului. Nu cred că soldații germani au fost excepționali pentru că soldații fac fotografii în războaiele lor, ca Americanii au făcut-o în Irak”, spune Janina Struck – fotograf, cercetător independent și autoare a cărții „Photographing the Holocaust” – pentru BBC Mundo.

El explică că încă din război, la sfârșitul secolului al XIX-lea, soldații au făcut aceste tipuri de fotografii care au fost făcute și în timpul primului război mondial.

Ceea ce a făcut probabil diferența în cazul Holocaustului a fost amploarea și gravitatea atrocităților comise și, pe de altă parte, gradul de masificare la care a atins fotografia.

În anii 1920 și 1930, fotografia devenise foarte populară în Germania.

Invazia Uniunii Sovietice a dus la uciderea în masă a evreilor, așa cum se vede în această imagine localizată de cercetătorii din Ucraina.

„Pe atunci era foarte ușor să obțineți o cameră portabilă, pocket leica, care a apărut pe piață în anii 1930, când fotografia creștea ca hobby preferat în rândul germanilor: 10% din populația țării deținea propria cameră până în 1939. „, spune Wendy Lowell, profesor de istorie la Claremont McKenna College (California) și autoarea cărții The Ravine, o carte despre fotografia masacrului unei familii evreiești din Ucraina.

În plus, liderii militari germani înșiși au încurajat folosirea camerei de către soldați.

„În timp ce se pregăteau pentru războiul care a izbucnit în 1939 și apoi pentru marea campanie împotriva Uniunii Sovietice din 1941, liderii naziști au permis reclame în revistele soldaților și în alte mass-media care promovau utilizarea aparatului de fotografiat de către trupe”, a declarat Lowell pentru BBC Mundo.

„Era un obiect pe care îl puteau purta în rucsac. Soldații urmau să facă istorie și acest lucru putea fi documentat de soldatul obișnuit; iar acele fotografii urmau să poată fi împărtășite cu cei dragi din țara lor, sărbători această victorie. Asta și-au imaginat ei”, adaugă el.

Dar această panoramă se schimbă în 1941, când Germania se lansează să cucerească Uniunea Sovietică.

„De atunci, războiul se poartă pe două fronturi: a avut loc un conflict convențional pe câmpul de luptă împotriva Armatei Roșii și, imediat după, în zonele care au fost cucerite și ocupate, au început să ucidă populația evreiască în masă” spune Lowell.

Astfel, când soldații germani au invadat Polonia, mulți dintre ei – purtând camere de luat vederi – au început să fotografieze ceea ce făceau în timp ce distrugeau acea țară.

„Au făcut fotografii ca soldați și ca turiști, pentru că într-un fel au fost și ei. Așa că au făcut fotografii cu peisajele și au făcut fotografii cu crimele. Au făcut fotografii cu prietenii lor, prietenele lor și așa mai departe”, spune Janina Struck.

„În termenii Holocaustului, soldații făceau fotografii cu spânzurările la care au participat și, uneori, stăteau lângă persoana care fusese spânzurată pentru a li se fotografia cu ei. Așa că a fost un trofeu. Este un mod de a-și demonstra puterea și cea a armata invadatoare. Dar nu cred că asta a fost foarte specific doar germanilor”, adaugă el.

Juergen Matthaus, director de cercetare aplicată la Centrul Mandel al Muzeului Holocaustului din Statele Unite, subliniază că multe dintre aceste imagini au fost realizate parțial din aceleași motive care se aplică fotografiei în general. „Ar putea fi ca „lasă-mă să-ți arăt ceva spectaculos” sau „iată ceva cu adevărat neobișnuit”, spune el.

În cazul specific al fotografiilor care înfățișau abuzuri și crime, a existat un trafic constant în aceste imagini și de multe ori soldații le-au schimbat între ei.

„Majoritatea acestor execuții, masacre în aer liber, au avut loc în zonele Uniunii Sovietice și Poloniei care fuseseră ocupate de germani. Și de acolo au apărut imagini care au fost trimise de martori, care uneori doar stăteau acolo”. Am trecut prin acel loc, la familiile lor din Germania și Austria, unde filmul a fost dezvăluit și imaginile au fost chiar integrate într-o colecție de familie. Multe dintre aceste fotografii au ajuns în albume foto sau în colecții private”, explică el.

Victorie asupra „celălalt”
Deși soldații germani aveau acces și puteau să fotografieze crimele și abuzurile, nu înseamnă că erau obligați să facă acest lucru, cu atât mai puțin că ar trebui să le trimită familiilor lor. Deci de ce au făcut-o?

“Sunt multe aici. În prim

Soldații germani au luat numeroase imagini ale abuzurilor și umilințelor la care au fost supuși evreii în Polonia și Uniunea Sovietică

ul rând, ei știu că este un eveniment istoric, ceva ce merită fotografiat. Există, de asemenea, o fascinație înfiorătoare pentru violență, pentru suferință, cu felul de voyeurism asociat cu aceasta”, spune Wendy Lowell.

„De ce ar veni cineva în locul în care a avut loc o crimă în masă și ar decide să facă fotografii? Este și din cauza antisemitismului. Este dintr-un sentiment de triumf pentru că dacă susții pe deplin acea ideologie și acesta este spiritul tău de luptă, atunci Te uiți la asta. devine realitate în această scenă oribilă. Dacă ești atât de antisemit și crezi în ideologia nazistă, atunci fotografiezi asta ca pe un moment de triumf”, adaugă el.

Janina Struck subliniază că o scenă „foarte populară”, foarte fotografiată, a fost cea a soldaților germani care umilesc bărbați evrei, îi supun și le tund șuvițele de păr sau bărbii așa cum se vede într-una dintre fotografiile care însoțesc acest text.

Acea imagine a fost surprinsă în Polonia în 1939 și este disponibilă în biblioteca digitală a lui Yad Vashem, Muzeul Holocaustului din Israel.

Cei care apar râzând în grup în timp ce tăiau barba unui evreu sunt soldați ai Wehrmacht-ului.

„Remarcând că un soldat al armatei a făcut această fotografie, și nu SS-ul, care în mod tradițional erau mult mai antisemiți, putem înțelege că propaganda generalizată creată de naziști și-a luat tribut și pe „oamenii de rând”, subliniază el, în textul care însoțește acea imagine pe site-ul Yad Vashem.

Și este că de când naziștii au ajuns la putere în 1933, populația germană a început să primească doze mari de propagandă și îndoctrinare antisemită, a cărei figură emblematică erau ostjuden, evreii orientali, care spre deosebire de evreii care locuiau la Viena sau Berlinul nu se asimilase pe deplin în culturile locale.

„Evreii orientali, cei din Polonia și Uniunea Sovietică, păreau să confirme stereotipurile antisemite pe care naziștii le foloseau în propaganda lor. Mulți (…) erau evrei religioși și purtau îmbrăcăminte tradițională, inclusiv trenciuri lungi negre și îmbrăcăminte rituală precum șaluri de rugăciune (talit), împreună cu bărbi stufoase și șuvițe lungi de păr pe părțile laterale ale capului, arătau „altfel”.

„Mulți au trăit în condiții de sărăcie impuse de-a lungul secolelor de conducători indolenți și guverne antisemite. Vorbeau o limbă ciudată, guturală, numită idiș. Erau într-adevăr „cealalți””, scrie Liz Elsby, educatoarea Holocaustului, într-un text despre fotografie. frontul de est al celui de-al Doilea Război Mondial publicat pe site-ul Yad Vashem.

El adaugă că atunci, după invadarea Poloniei și a Uniunii Sovietice, acei germani care au făcut ani de zile obiectul propagandei antisemite naziste au devenit polițiștii și soldații teritoriului locuit de acești evrei de care îi urăsc și se temeau.

„Poporul german a fost învățat nu numai să urască pe evrei, ci a fost învățat și să se teamă de ei. Evreii erau răi. Amenințau. Făceau parte dintr-o conspirație pentru a prelua lumea. Așa că atunci când acești soldați i-au întâlnit pe evrei orientali și au putut mai întâi să-i umilească și apoi să-i fotografieze, fotografia a devenit un trofeu, dovadă că ei, membri ai rasei superioare ariene, au întâlnit inamicul, supuși, umiliți și neputincioși.subliniază Elsby.

„Fotografiile au fost făcute pentru un public care, având un fundal antisemit, ar fi apreciat, bucurat și probabil admirat eforturile camarazilor lor de a-și subjuga victima evreiască și tot ceea ce reprezenta ea”, se adaugă.

De la „trofee” la dovezi
Pe lângă faptul că și-a încurajat soldații să facă fotografii, Germania nazistă a desfășurat o adevărată armată de fotografi oficiali care au înregistrat evenimentele din război atât în ​​scopuri de propagandă, cât și de documentare.

„Naziștii erau obsedați de documentare. Practic, să-și fotografieze crimele. Au vrut să documenteze aproape tot ce făceau”, spune Janina Struck, care face distincție între acest tip de imagini precum cele din Raportul Stroop al trofeului potos realizat de soldați.

Până la urmă, circulația constantă a imaginilor surprinse de soldații germani cu crimele pe care le comitau a ajuns să devină o problemă, așa că ierarhii naziști au încercat să interzică aceste fotografii.

„Nu era permis să se înfățișeze aceste execuții în masă, dar în practică nu a existat nicio modalitate de a impune acea interdicție. Aceste crime nu au fost comise în secret, practic oricine era acolo le putea vedea, nu doar germanii, ci și populația locală”, spune el, Juergen Matthaus.

El subliniază că unele dintre aceste imagini au devenit bine cunoscute în rândul populației din Germania, atât pentru că oamenii le văzuseră, cât și din cauza zvonurilor care circulau despre ele.

„Este posibil chiar să găsești în jurnalele evreilor din Germania înregistrări în care se menționează că au auzit despre aceste imagini și că soldații germani au fost martori la aceste masacre. Așa că acesta era un fel de secret oficial binecunoscut”, adaugă el, expertul.

Multe dintre aceste imagini au ajuns în rezistența subterană și au fost vehiculate și chiar au ajuns la Aliați.

„Unele fotografii au căzut în mâinile mișcării de rezistență și au devenit o formă puternică de dovezi documentare care i-au inspirat pe oameni, prin indignare și frică, să lupte mai mult împotriva naziștilor”, comentează Wendy Lowell.

A fost tocmai reacția pe care liderii naziști au vrut să o evite.

Dar multe imagini precum cea care înfățișează moartea Sorella Epstein, publicată în acest articol, au trebuit să aștepte până la sfârșitul războiului pentru a avea un efect diferit de cel așteptat de naziști.

Între 15 și 17 decembrie 1941, mii de evrei din orașul Liepaja din vestul Letoniei au fost adunați și trimiși într-o zonă de dună din apropierea Mării Baltice. Acolo, lângă un șanț lung, au fost nevoiți să se dezbrace și au fost executați la ordinul comandantului SS Fritz Dietrich. Se estimează că acolo au fost executați între 2.700 și 2.800 de evrei. Majoritatea erau femei și copii.

Una dintre acele victime a fost Sorella Epstein, o fetiță de 10 ani, care a fost ucisă împreună cu alte femei din familia ei.

La acea execuție a fost martor un ofițer al SD – corpul de informații al SS – pe nume Carl Strott, care a fotografiat grupul de femei cu câteva clipe înainte de moartea lor.

Un timp mai târziu, aceste imagini au fost descoperite în casa lui Stott de David Zivcon, un electrician evreu care lucra în sediul SD, când a fost chemat să repare o problemă în casa ofițerului nazist.

Zivcon a luat negativele cu el, le-a copiat cu ajutorul unui prieten și apoi, folosind o pretinsă problemă electrică drept scuză, s-a întors acasă și a returnat originalele.

Copiile pe care le-a făcut au fost ascunse într-o cutie pe care a îngropat-o într-un grajd, unde au rămas până când forțele sovietice au eliberat orașul, când Zivcon a predat imaginile care au fost folosite în cele din urmă ca probe la procesele de la Nürnberg.

În deceniile care au urmat Holocaustului, mii de fotografii trofeu au continuat să apară, deși multe dintre ele nu au reușit să-i pedepsească pe cei responsabili pentru decesele și abuzurile care au avut loc.

Fotografia cu Sorella Epstein, fetița de 10 ani fotografiată în stânga cu capul plecat cu puțin timp înainte de a fi executată, a fost surprinsă de un ofițer de informații SS.

„Problema este că adesea actorii germani care comiteau aceste crime nu sunt identificabili. Deci, dacă nu existau elemente care ar putea lega în mod clar acele evenimente de o anumită persoană, aveai dovezi ale unei crime fără un criminal”, explică Juergen Matthaus.

Cu toate acestea, la peste șapte decenii de la Holocaust, eforturile continuă pentru identificarea nu numai a criminalilor, ci și a victimelor prezente în aceste fotografii.

O modalitate nu numai de a face dreptate, ci de a păstra vie amintirea unei tragedii de o asemenea amploare încât a dat naștere inventării termenului de genocid.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: