Valentina Ciobanu, are 35 de ani și este psiholog sistemic, dar practică și tehnica catatim-imaginativă Simboldrama. Prima facultate a Valentinei este cea de Drept, este magistru în Drept, însă psihologia este domeniul în care se regăsește. A făcut studii, respectiv și master în domeniul Psihologie, dar și Foarmare în Terapie Sistemică certificată de Asociația de Consiliere și Terapie a Familiei din România.

Astăzi vorbim depsre prietenia între femei: ce înseamnă o relație de prietenie între două femei și dacă mai este loc de „bună ziua” în caz de o ceartă.

Daniela Gorincioi: Azi facem un interviu despre prietenie. Prietenie între femei. Mai există azi prietenie între femei?

Valentina Cioban: Cred că pentru fiecare noțiunea de prietenie este diferită. Eu cred că orice prietenie își are un termen. Dacă la începutul prieteniei relațiile sunt foarte strânse, apropiate, atunci în timp ele pot deveni mai îndepărtate, dar tot prietenie să o numim. Alții o pot numi cunoștințe. De exemplu „Cunoscuta mea…” sau „O veche cunoscută de a mea…”. Atunci când spunem „veche”, deja înțelegem că e mai de demult, iar de aici deduc că a fost o prietenie acolo.

DG: Ce înseamnă o prietenie între două femei, în opinia dvs., ca și psiholog, dar și ca persoană?

VC: Pentru mine prietenia este încredere. Este sprijin, înțelegere. Pot numi prietenie doar acea relație, care durează zeci de ani, iar gândul că acea femeie, prietenă, există și ne gândim una la alta cu gânduri pure, chiar de comunicarea este foarte rară, mă face să mă simt bine. Am două asemenea femei, care acum se află în țări diferite, una în Spania, alta în Elveția. Comunicăm destul de rar, dar de fiecare dată de parcă am fi împreună.

Dacă vorbim despre prietenie din punct de vedere psihologic, atunci aceasta este o relație bazată pe interese. Ne facem bine una alteia, ca să ne simțim tot noi bine sau ca să tragem niște foloase de aici.

DG: Cum ar trebui să reacționezi când o prietenă nu înțelege când îi zici frumos/diplomatic când te deranjează ceva anume? De exemplu, folosește diminutive în discuții: gen îți schimbă prenumele în mod intenționat, deși tu îi zici că te deranjează să îți folosească diminutivul la prenumele tău. Respectiv, până nu ridici vocea la ea, nu înțelege valoarea cuvântului spus, frumos și diplomatic.

VC: Acea prietenă o poate face intenționat ca să iște o ceartă între voi, ca mai apoi tot ea să spună că de fapt ea a avut cele mai bune intenții și că este cea mai înțeleaptă prietenă, iar tu nu, tu ești cea supărăcioasă și infantilă. Tot ea, prietena, nu poate empatiza cu tine și necesitățile tale. Ea nu poate înțelege că acel diminutiv îți poate provoca amintiri foarte neplăcute care sunt acum momente trigger pentru tine. Într-un cuvânt, nu sunteți pe aceeași undă. Reacția ar fi bine să fie pe cât de simplă și calmă: „Ți-am zis o dată, ba chiar a doua oară că mă deranjează. Tu nu mă înțelegi. Concluzia mea este că nu putem să ne continuăm prietenia.” Asta în cazul în care chiar vă aduce disconfort.

DG: Mai e loc de diminutive într-o prietenie atunci când vine vorba de o prietenie între două persoane adulte?

VC: Eu cred că noi diminutivăm prenumele unei persoane atunci când ea așa se prezintă. Dacă eu mă voi prezenta: „Bună, mă numesc Valiușa și sunt…”, atunci oamenii așa mă vor ține minte. Indiferent de statutul pe care îl are persoana în job, familie sau societate, dacă el se va prezenta cu diminutiv, creierul așa îl va ține minte. Dacă eu de mică le numeam pe prietenele mele Lenuța și Catiușa, acum nici nu mi se va da să le numesc Elena și Ecaterina, pentru că eu le știu altfel. Mai există și prenume scrise la diminutiv chiar în actul de identitate și atunci acei oameni pot avea chiar pretenții dacă le spunem altfel, de exemplu Ana și nu Anișoara, așa cum e scrisă în act.

 

DG: Cum ar trebui să reacționeze o persoană, când o prietenă/prieten îți spune și insistă, de fapt, că sunteți surori/frați, de fapt. Deși tu îi explici/îi zici că sunteți prietene, nu și surori.

VC: Consider că reacția trebuie să fie una adecvată, calmă. Este vorba de doleanța acelei persoane de a se simți ca soră/frate cu mine, însă eu dacă nu simt asta nici nu mă forțez să explic altceva. Nu este nici cazul să-i reproșăm, pentru că înțeleg că ei îi este plăcut sau mă simte atât de apropiată, încât mă numește soră. Este vorba de așteptările ei.

DG: Este uman să nu existe secrete într-o relație de prietenie?

VC: Prietenie nu înseamnă neapărat să pot vorbi orice cu ea. Eu pot fi persoana care nu consider că trebuie să pun pe umerii cuiva această responsabilitate, de a păstra un secret. De aceea cred că este absolut ok să existe momente nevorbite în relația de prietenie. Iar dacă nu vreau să spun un secret, nu înseamnă că nu e uman.

DG: Ce facem când o prietenă apropiată ne dezamăgește?

VC: Tragem concluziile respective, adică aici nu mai e loc de prietenie, lăsăm loc de „bună ziua” dacă este cazul și atât.

DG: Cum ar trebui să reacționezi când o prietenă apropiată, cu care stai în chirie, se supără pe tine că nu ai spus că ai făcut cunoștință cu un bărbat și vine la tine într-o zi când  ea nici nu este acasă? Dar în loc să se bucure pentru tine, preferă să se simtă ofensată că nu i-ai spus și strigă/se revoltă de ce nu i-ai spus de asta?

VC: Îi explici prietenei că viața ta e numai a ta, iar viața ei e doar a ei. Relația ta cu iubitul nu are nici o tangență cu relația voastră de prietenie. Dacă nu este capabilă să înțeleagă, prietenia se destramă, iar vouă nu vă rămâne decât să vă căutați chirii separate. În relația cu un bărbat, nu există loc pentru alte femei.

DG: Poți depăși șocul unui țipăt al unei prietene care urlă la tine pentru o informație banală despre viața ta personală?

VC: Da! Realizezi că are nevoie de ajutor, nu de la tine, ci de la un specialist. Are nevoie să se clarifice în propriile nevoi, iar apoi să realizeze că fiecare este cu viața sa personală.

DG: Mai este, oare, loc de „Bună ziua!” și prietenie când o prietenă apropiată te dezamăgește?

VC: Cred că nu. Cum am mai spus, fiecare prietenie își are termenul său. Eu nu mă voi întoarce acolo unde am fost lovită o dată, pentru că știu că vor urma și alte lovituri.

DG: Cum realizează o persoană că a greșit în ceea ce privește comportamentul său față de tine? E obligatoriu să argumentezi opinia ta? E necesar să zici realizările ei în viață în comparație cu nereușitele tale?

VC: Ea poate realiza atunci când îi spui că te deranjează acel comportament față de tine. Dacă e necesar îi spui și de ce. Dacă persoana oricum nu înțelege și continuă cu acel comportament deranjant, consider că nu este lor de prietenie, odată ce ea/el nu îți înțelege necesitățile.

DG: Este o vorbă populară, dacă putem spune așa, „nu judeca, pentru că nu se știe ce îți va aduce ție ziua de mâine”. O prietenă te judecă pe tine că știe din experiență că relațiile la distanță nu funcționează, dar ajunge ea să aibă relație la distanță, să întemeieze o familie, să facă un copil și i se pare asta normal. Dar nu își dă seama că vorbele aruncate la nervi precum că relațiile la distanță nu funcționează, respectiv nu își cere scuze pentru vorbele aruncate la nervi? Explicațiile tale oare mai au logică? Schimbă ceva?

VC: Nu. Dacă este atât de principial pentru mine, ca să se scuze pentru acele vorbe, eu îi pot răspunde cu aceleași vorbe, însă aici deja voi da dovadă de neîncredere în mine. De aceea o voi lăsa să înțeleagă singură că nu a avut dreptate. Ea va realiza chestia asta, dar nu înseamnă ca își va cere și scuze. Depinde de inteligența sa emoțională.

DG: Ce faci când nu poți depăși o situație dificilă, chiar dacă explici cum au stat lucrurile, de fapt și care a fost intenția ta de a face un lucru anume?

VC: Depinde cât de corect ai fost. Dacă știi sigur că ai acționat într-un fel anume, pentru că așa era mai corect și favorabil pentru tine, atunci nu văd de ce te-ai simți incomod. Ține de prietenă să înțeleagă situația și acțiunile tale și că relația voastră nu ar trebui să fie afectată de acea situație.

DG: Cum depășești acest blocaj psihologic care e rezultatul unor emoții negative?

VC: Dacă e vorba de blocaj psihologic, atunci vorbim de o traumă care mă ține blocat. Dacă nu pot depăși de una singură, atunci voi apela la ajutor din exterior. Poate fi vorba și de o prietenă care mă poate asculta și înțelege sau poate fi chiar vorba de un  psiholog, care cu siguranță că o va face.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: