Ai observat tu că există, uneori, fie pentru câțiva ani sau doar pentru câteva luni, o persoană care te înțelege, sprijină, iubește, acceptă și și-ar da tot ce are mai drag pentru tine? O persoană care e întotdeauna acolo când ai nevoie de dânsa, cea de vorbește în aceleași cuvinte ca tine (și, Doamne, limba română are peste 62 de mii de cuvinte!) o persoană care este pe aceeași lungime de undă? Datorită ei – tu ai mai multă încredere în forțele proprii și zâmbești.

Povestea mea cu suflete-pereche a început cu vreo 2 ani în urmă și ca orice suflet-pereche a apărut întâmplător, într-un tumult zilnic. Felul în care interacționam, felul în care ne completam unul altuia fraza, bancurile, pe alocuri răutăcioase, pe care le înțelegeam doar noi 2, impertinența, raționamentele duse la extrem… om care nu cedează niciodată – era clar, suntem pe aceeași lungime de undă. Era vorba de un fel de comoditate prin captivitate, căci eram mereu împreună, ca și cum mă conectam la o priză ce mă făcea să mă simt vie. Dacă nu eram împreună, vorbeam pe chat, prin mesaje. Ne temeam că o să ne pierdem? Nu, aveam mereu bancuri interesante de completat! A intrat în toate cercurile mele și oamenii deja ne luau la pachet. Chiar și când mergeam undeva singură, peste ceva vreme apărea: suflețelul-pereche.

Ceea ce a urmat, în etapa ulterioară în această relație poate fi catalogat drept schimb de energie pură, prin ceasuri în șir de discuții și multe zile de interacțiune. Situația asta de interacțiune continuă este un fel de dilemă, un fel de punte, ca și cum te-ai uita într-o groapă adâncă, întrebându-te: „să-mi deschid inima complet?”, cu groapa întrebarea se pune un pic altfel: „să sar?”

Aici oamenii au mereu de ales dintre 2 soluții: fie că-și dau seama cât de apropiați sunt sufletește; sau, fie, cât de mult s-au înșelat inițial și cât de diferiți sunt. În povestea mea eram 2 suflete diferite.

Una știu singur, dacă pleacă un suflet-pereche ești gol. Însă după cum ai înțeles într-o singură zi că e omul potrivit, așa îl uiți, într-o singură zi. I-am știut toate măștile, i-am știu slăbiciunile. Aș fi putut lua de atâtea ori decizii în numele lui. Îi știam preferințele la femei și în muzică. Știam aproape totul și, totuși, îmi era interesant. Îl studiam. Era ca un templu ce trebuia explorat. Ca o casă cu multe – multe încăperi: unele luminoase, altele sumbre – odăi în care trebuia să se facă un pic de curățenie.

Mihaela Rădulescu a scris într-una dintre cărțile sale un monolog, prin care mă identific și în care veți regăsi frânturi din povestea mea:

Locuiesc vis-a-vis. Te văd în fiecare dimineaţă gol, cu ferestrele larg deschise. Nu mă arăt, căci asta te-ar face să zâmbeşti. Te studiez. Număr femeile pe care le porţi seara şi le încercuiesc pe cele care şi-au câştigat dreptul să deschidă fereastra dimineaţa. Îţi ştiu chipul speriat când eşti singur şi te-am văzut de-atâtea ori plângând după ce-ai umilit o femeie care tocmai a plecat. Ţi-am văzut toate măştile, căci într-o zi, ai lăsat ferestrele deschise şi la pod. Trebuie să urci în fiecare zi treptele acelea, singur, ca să-ţi alegi cine vrei să fii. Cred că… doar în 3 zile din ultimul an ai trăit fără nici o mască. Şi atunci îţi venea, mereu, în vizită aceeaşi femeie. Doar atunci închideai ferestrele, toate… Şi trăgeai perdelele, toate… Şi plecau, toate celelalte… Intra cu spatele drept la tine, dar ieşea fugărită de cât de tare te-ar fi iubit dacă nu te-ar fi ştiut atât de bine… atât de rău, defapt… Nu iubi! Aşteaptă să vin să-ţi fac curăţenie!

Eu am fost în casa sufletului meu pereche.

I-am făcut curățenie peste tot, am intrat în cele mai intime încăperi, am făcut să strălucească și mese și cristale, am lustruit scara pe care acum și-ar fi rupt gâtul orice femeie neprevenită, am pus flori în camerele moarte și am plecat într-o zi, pentru că mă plictisisem să am exact ce știam pe de rost.

Distribuie articolul: