Când credeam că am aflat totul despre ea în decursul celor două mandate prezidenţiale ale lui Barack Obama, iată că fosta Primă Doamnă face dezvăluiri şocante.

În volu­mul Povestea mea/Becoming, scris într-un stil fermecător şi lansat recent la nivel mondial, Michelle Obama face o cronică a experienţelor sale, pornind de la copilăria trăită în Chicago, trecând prin anii în care a trebuit să îmbine responsabilităţile de mamă cu cele profesi­onale şi ajungând la anii petrecuţi la cea mai vestită adresă din lume. Şi nu te-ai aştepta de la o fostă Primă Doamnă la atât de multă sinceritate şi luciditate, la descrieri în deta­liu şi evocări atât de vii şi intime. Iar Michelle chiar nu conteneşte să surprindă şi să inspire, deopotrivă, făcând cele mai neaşteptate măr­turisiri despre dificultăţile prin care au trecut ea şi soţul ei, fostul preşedinte Barack Oba­ma, de-a lungul celor 26 de ani de mariaj. Şi, din câte se pare, primele obstacole au apărut chiar după nunta lor.

La fel de mult, tânărul avocat avea ambiţii politice. Nu voia să rămână doar jurist/pro­fesor/scriitor, ci visa să fie membru al Sena­tului, mai ales că se ivise ocazia să ocupe un loc rămas vacant. Ce părere avea soţia lui?

„Nu mi se părea o idee grozavă să candideze. După părerea mea, era prea onest, avea prea multe planuri îndrăzneţe ca să reziste într-o atmo­sferă de ranchiună făţişă şi de conflicte dure. (…) Sinceră să fiu, eram convinsă că aveau să-l mănânce de viu. Dar dacă Barack credea că putea avea un cuvânt de spus în politică, cine eram eu să-i stau în cale? (…) Era un om bun care voia să influenţeze lumea şi, cu tot scepticismul meu, a decis că era cea mai bună modalitate de-a merge înainte.“

Dar, deşi admite că „aceea a fost o epocă de aur pentru noi, datorită echilibrului din căsnicia noastră, când fiecare avea ţelul lui“, Michelle resimţea un gol, cel mai mare gol pe care îl poate simţi o tânără femeie căsătorită: lipsa copiilor.

„Se pare că nici măcar doi oa­meni de carieră dedicaţi, cu o dragoste pro­fundă şi cu o etică desăvârşită în muncă nu pot să facă un copil când vor ei. Fertilitatea nu este ceva ce se poate câştiga. Pentru mine şi Barack, aceasta a fost o surpriză şi, totoda­tă, o dezamăgire. O vreme, mi-am spus că era doar o problemă de timp, ca efect al venirilor şi plecărilor lui Barack la Springfield. Încercă­rile noastre nu se făceau după importantele semnale hormonale din fiecare lună, ci, mai degrabă, după programul legislativului din Il­linois. Mă gândeam că această problemă era una pe care puteam încerca să o rezolvăm. Dar eforturile noastre nu au funcţionat, chiar dacă Barack gonea pe autostrada interstatală după câte o şedinţă târzie, ca să nu rateze pe­rioada mea de ovulaţie.“

Într-un final, Michelle a rămas însărcinată, dar bucuria lor n-a ţinut decât câteva săptă­mâni. 

„Am pierdut sarcina, ceea ce m-a făcut să mă simt rău fizic, distrugând orice urmă de optimism. Când vedeam pe stradă femei cu copii, simţeam mai întâi o dorinţă, urmată de o senzaţie bruscă şi dureroasă de neputinţă.“

Totuşi, nici soţul ei nu era chiar indiferent la strădaniile ei, dar ea simţea că sacrificiile ei erau mult mai mari:

„Citea tot ce găsea despre fertilizarea in vitro şi îmi vorbea toată noap­tea despre asta, dar singura lui datorie reală era să treacă pe la clinică şi să furnizeze nişte spermă. Iar apoi, dacă voia, putea să se ducă să bea un Martini“.

Din fericire, după opt săptămâni de trata­ment chinuitor, Michelle auzea la un consult medical primele bătăi de inimă ale pruncului ce creştea deja în ea.

„Eram însărcinată. Era adevărat! Era privilegiul meu, darul de-a fi femeie. Simţeam o fericire care mă făcea să radiez.“ Iar, pe 4 iulie 1998, avea să se întâmple marea întâlnire cu prima ei născută, Malia Ann Obama, „unul dintre cei mai frumoşi bebeluşi care s-au născut vreodată”

Pentru venirea pe lume a celui de-al doilea copil al lor, tot o fetiţă, Natasha Marian Oba­ma, născută pe 10 iunie 2001, Michelle a trecut printr-o nouă fertilizare in vitro. Din fericire, atât sarcina, cât şi naşterea aveau să fie uşoare. Doar că tocmai atunci familia Obama rămăse­se fără bona filipineză, care n-a putut refuza un post mai bun. Aşa că Michelle s-a gândit că ar fi mai bine să devină, o vreme, casni­că.

„Mă trezeam de câteva ori pe noapte s-o alăptez pe Sasha, ceea ce făcea să fiu în urmă cu somnul, lucru care începea să-mi afecteze şi starea mentală. Eram aproape o maniacă a curăţeniei, însă eram pe cale să pierd bătălia. Apartamentul nostru era plin de jucării, de cărţi pentru copii şi de pachete de scutece. Orice ieşire în afara casei implica un cărucior uriaş şi o geantă plină cu lucruri esenţiale: o pungă de cereale resigilabilă, câteva jucării şi un rând de haine de schimb – pentru toată lumea.“ Ceea ce, însă, i-a reglat noul ritm de viaţă a fost întâlnirea cu alte proaspete mă­mici, care au făcut-o să înţeleagă că „nu exis­tă o formulă ideală pentru maternitate“. Şi, în consecinţă, a decis să se reangajeze, obţinând un post de director executiv la Centrul Me­dical al Universităţii din Chicago. Un job care avea să reconfigureze „matematica din familia noastră: aveam doi copii, trei locuri de muncă, două maşini, un apartament şi ceea ce părea să fie zero timp liber“.

Când Barack a ajuns la Wa­shington, provocările s-au înmulţit. Iar ritmul în care îi aruncase candidatura lui la pre­zidenţiale, în februarie 2007, istovea întreaga familie. După un turneu electoral epuizant, în care Michelle i-a făcut cam­panie umăr la umăr, pe 4 no­iembrie 2008, Barack Obama devenea primul preşedinte de culoare al Statelor Unite. Şi, de atunci, Casa Albă le-a devenit reşedinţă pentru următorii opt ani.

„Acum, mă aflu în faţa unui nou început, într-o nouă etapă a vieţii“, spune fosta Primă Doamnă. „Pentru prima dată după mulţi ani, sunt liberă de orice obligaţii ca soţie de politi­cian, nu mai sunt constrânsă de aşteptările al­tor oameni. Am două fete care au crescut mari şi au nevoie de mine mai puţin ca altădată. Am un soţ care nu mai poartă pe umeri povara unei întregi naţiuni.“ Şi, ca să fie clar atât pentru presă, cât şi pentru lumea politică, „nu intenţionez să candidez pentru o funcţie niciodată. Nu am fost niciodată un fan al politicii, iar experien­ţa din ultimii zece ani nu mi-a schimbat prea mult percepţia.

SURSA

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: