Trăim o perioadă foarte grea, în care susținerea și un cuvânt bun este tot de ce unii au nevoie. Am mers într-o vizită la Centrul de Plasament pentru Refugiați din Ucraina, deschis la Criuleni, unde am discutat cu mai multe femei refugiate.

Tabloul găsit acolo este unul trist, iar cei care înțeleg cel mai puțin din ceea ce se întâmplă sunt cei mici. În rest, lacrimile și durerea sunt peste tot. O tristețe profundă chiar de la intrare – o pot simți toți care intră acolo.

Toate mamele își cuprind copiii și încearcă să ascundă lacrimile, pentru a nu le transmite durerea și îngrijorarea celor mici. Unele femei le explică copiilor ce se întâmplă și ce ar putea urma:

Băiatul meu are 10 ani. El are acces la internet și eu nu pot ascunde nimic de el. Poate că este mai bine că trăiește împreună cu mine tot acest calvar. În caz că cu mine se întâmplă ceva, el va fi conștient de realitatea pe care o trăim, spune Anastasia.

O altă mamă, a unor fetițe de 6 și, respectiv, 13 ani spune că le explică fetelor că sunt în vacanță:

Le zic că am venit la sanatoriu. Nu vreau să știe cu adevărat ce se întâmplă. Sunt și așa suficient de traumate din cauza bubuiturilor pe care le-au auzit. Când va fi timpul, și vor fi mari, le voi explica. Sper doar să ajungem până atunci. Doamne…, spune Ana.

Unele femei nici nu pot reda în cuvinte cele trăite de ele: spun că au mers zeci de kilometri pe jos pentru a ajunge la frontieră și a se simți în siguranță:

Sunt venită cu patru copii. Vă dați seama, patru? Am venit singură cu ei. Nu pot reda ce trăiesc. Poate e ceea ce nu aș fi dorit să trăiesc vreodată. Departe de mamă, de soț, cu patru copilași care trebuie hrăniți, spălați, iar eu nu prea am cum să le ofer toate acestea, în condițiile în care suntem. Mulțumim pentru tot ce se oferă aici, dar ne dorim acasă, povestește cu lacrimi în ochi Ecaterina.

În timp ce discutăm cu aceste mame este foarte dificil de păstram calmul și de stăpânit lacrimile. Este foarte dureros ce trăiesc aceste femei. Fiecare e departe de familie, cu puțini bani, și cu multe griji. Practic toate au zis că nu dorm, le este frică să nu fie nevoie să fugă mai departe. Copiii tresar prin somn, au nevoie de mângâiere și căldură, pentru ca să revină la starea lor normală.

Mai jos vă prezentăm câteva fotografii din odăile unde am reușit să ajungem. Toți puii aceștia de omuleți nu merită să trăiască, sau să simtă un război. Ne dorim cu toții Pace!

 

Distribuie articolul: