Cine mai citește azi proză urbană? E poate ultimul tip de lectură la care ne-am gândi, judecând după multele titluri pe care le adunăm cu lunile pe rafturile bibliotecii sau pe masă. O tânără din Capitală, pasionată de scris, fotografie și artă în general, a decis să-și aranjeze gândurile pe hârtie: unde prezintă diferite situații, caractere, analize de gesturi, mimica și discuțiile oamenilor din troleibuz. Ce o motivează și ce și-a propus, de fapt, cu această pagină, ne-a spus chiar ea… fără să-și dezvăluie însă identitatea.

„Ideea Povestirilor din Troleibuz apăruse după ce am făcut o postare asemănătoare cu cele din pagină pe contul meu personal și prietenii, mai în glumă, mai în serios, mi-au zis că ar putea fi începutul unei noi orientări în literatură care să se numească „proză urbană”. Am copt vreo jumătate de an ideea, iar mai apoi am mai avut nevoie de câteva luni ca să o pot pune în aplicare. Totuși, am încercat să nu apelez la aprecierea celor pe care îi știu, dar să văd ce vor zice oamenii care nu mă cunosc despre aceste povestiri.

Îmi place să observ caractere și să le descriu mai apoi în povestirile mele. Totul începe de la asta, iar fiecare personaj este inspirat din viață. Pe cineva dintre eroii mei i-am văzut și observat, pe alții îi cunosc personal, iar pe ceilalți îi descopăr atunci când merg cu troleibuzul. Totuși, ca în orice povești, și în cele scrise de mine există puțină fantezie. Recunosc asta.

Dacă oamenii apreciază și le place ce fac, înseamnă că îmi reușește. De fapt, cred că le place, deoarece primesc mai multe mesaje și comentarii în care oameni pe care nu îi cunosc în viața reală îmi zic că o fac bine și că ar trebui să scriu o carte, iar cineva chiar îmi povestește și propriile istorii din troleibuz, pe care le mai adaptez, le mai cizelez și le public uneori. Atitudinea „cititorilor mei” m-a inspirat enorm la început și îmi dă motivație să mai scriu noi istorii. Oricum, cred că se vor schimba lucrurile pe măsură ce va crește audiența. Sunt conștientă că nu poți fi pe placul tuturor și că la un moment dat aș putea avea și reacții negative. E ceva normal.

Uneori nu îmi ajunge timp să scriu povestirile, dar îmi doresc să o fac constant. Mai am un job la care sunt solicitată și care, în mare parte, tot ține de domeniul scrisului și comunicării. Sunt mereu în mijlocul evenimentelor și am întotdeauna de discutat ceva, de explicat, de transmis, de generat idei noi, iar asta îmi dezvolta cumva abilitățile. Cred că dacă vrei să faci o poveste interesantă, trebuie să știi exact ce vrei să spui prin intermediul ei.

Călătoresc des cu troleibuzul, cred că aproape zilnic, dar prefer să rămân anonimă pe post de autoare a acestei pagini. Așa îmi va fi mai ușor să observ situațiile interesante despre care să scriu ulterior. De altfel, dacă oamenii mă vor cunoaște și vor ști că au șanse să ajungă în una dintre povești, nu vor mai fi ei și istorioarele pe care le scriu ar putea deveni mai false.

Povestirile care au fost și care vor fi rămân pentru oameni și despre oameni. Despre caracterele lor, despre unele obiceiuri, despre trăiri și emoții. Scopul meu este, de fapt, să le arăt oamenilor ceea ce nu observă sau trec cu vederea. Câți dintre noi se  întreabă cine este omul lângă care merg în troleibuz, ce experiențe are în spate, ce gânduri îl frământă. Uneori nici nu știm că lângă noi stă un artist al poporului, un doctor habilitat sau un erou al țării – asta e magia troleibuzelor din capitală”, ne-a povestit autoarea.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: