Luna decembrie a fost pentru mine un calvar. Nu, nu pentru că am avut mult de lucru, deși aceasta e o chestie comună ultimei luni din an. Și nici pentru că am avut de-a face cu febra sărbătorilor de iarnă. Am avut de-a face doar cu febră fizică, dar să le luăm pe rând.

Am un copil, elev în clasa a V-a. Ca toți copiii, s-a străduit în luna decembrie să fie prezent și activ la ore, căci urmau binecunoscutele teste de sfârșit de trimestru. În grupul de părinți de pe Viber, diriginta fiului meu ne-a anunțat, printr-un mesaj, că sunt din ce în ce mai multe cazuri de viroză cu impact foarte urât printre copii. Respectiv, dacă odrasla noastră prezintă simptome de boală, să facem bine să nu-l trimitem la școală, ca să nu stea acasă toată clasa de copii.

Ca o mică paranteză, voi menționa că, deși am avut și perioade stresante la serviciu, în parcursul meu de mamă nu mi-am lăsat niciodată copilul bolnav nici la grădi, nici la școală. Că așa am considerat că este normal să facă un părinte, un om responsabil. Să nu expună la risc alți copii, alți oameni. Toate bune și frumoase, doar că mereu au existat din ăia ce au fost ferm convinși că fac un bine societății prin ceea că imunizează copiii străini obligându-i, practic, să înhațe tot felul de viroze de la propriile odrasle.

Pe același grup de Viber au apărut mesaje de la părinții clasei precum că elevii X și Y tușesc și au avut febră la școală, urmate de indignarea justificată că acei copii nu au rămas acasă ci au continuat să frecventeze orele. Că sunt teste. Că avem nevoie de note bune. Că nu avem cu cine-l lăsa – scuzele nu mai au sfârșit. De parcă aceste lucruri sunt valabile doar pentru câțiva dintre copii, restul nu au de susținut teste.

Două zile mai tîrziu, copilul meu s-a prăbușit, efectiv, în pat cu febră peste 39, frisoare, convulsii, de a trebuit să cerem spitalizare și perfuzii. Diagnoza – covid. Da – da, el există, nu a dispărut nicăieri. Nu am inimă să descriu întreg parcursul bolii, căci nu voi uimi pe nimeni din cei ce știu ce înseamnă un copil grav bolnav și tu, ca părinte, neștiind cum să-i alini suferința. Vă spun doar că fii-meu CERȘEA injecții ca să îi scadă febra ce-l scutura din toate încheieturile.

Când am reușit, într-un final, să îmi pun copilul pe picioare, a cedat soțul. Apoi eu. Abia în prag de Revelion mă simt în stare să fac ceva, orice, cap – coadă. Cei ce au avut ocazia să se trateze de virusul ăsta nebun mă vor înțelege.

Ce vreau să zic? Nu vreau să-mi plângă nimeni de milă. Știu prea bine că acest virus putea fi luat de oriunde – din transport public, magazin, teren de joacă, etc. Dar nu înțeleg și nu voi înțelege cum poți, ca părinte, să-ți trimiți copilul abia respirând la ore. Cum nu-i faci un test covid? Cum nu te gândești că o banală viroză suportată bine de un copil îl poate băga în spital pe altul?

Nu, nu am nevoie de serviciile tale de fortificare a sistemului imunitar al copilului meu prin viroza pe care o împrăștie al tău. Nu, nu am nevoie de teoriile tale despre cum în Londra copiii umblă desculț la -3 grade și merg cu muci și tuse la școală sau grădi. Nu am nevoie nici de scuzele tale pe care le-ai scris acolo, în grupul de părinți.

Toate astea nu fac nici cât o ceapă degerată atâta timp cât Moș Nicolae a venit pentru copilul meu printre frisoanele de febră. Nu trebuie să-mi întorci banii pentru medicamente, trebuie doar să fii om. Mulțumesc.

Distribuie articolul: