Andreea Nechita se află în scaun cu rotile de la vârsta de 16 ani, fiind diagnosticată cu amiotrofie spinală de tipul 3. Tânăra nu s-a lăsat bătută și, și-a urmat visul de a salva viețile oamenilor.

Ce am fi făcut noi ceilalți în locul ei? Probabil ce fac multe alte persoane cu dizabilități din părțile noastre: ne-am fi închis în casă. De ce? Pentru că statul nu este grijuliu cu nevoile lor și nu au astfel accesibilitate, pentru că oamenii nu sunt educați să ajute atunci când e nevoie și așa mai departe. În România (situația este asemănătoare în Moldova) persoanele cu dizabilități stau închise în casă și nu este pentru prima dată când aflu această informație. Părinții au susținut-o și au ajutat-o mereu, fizic, moral și financiar.

A suferit de umilință, hărțuire, bullying, dar nu s-a dat bătută:, când toată lumea o avertiza că e foarte greu să intri la Medicină, sau că e și mai greu să termini această facultate, ea și-a văzut de drum. Acum este medic rezident dermatovenerolog și peste câțiva ani, după ceva susține examenul de specialitate, va fi medic specialist.

Mulță ambiție și pasiune. O adevărată poveste menită să ne inspire.

Andreea Nechita: „Mi-am propus ca pe toată perioada rezidențiatului să asimilez cât mai mult, să particip la toate congresele dedicate Dermatologiei și nu numai. Nu îmi regret decizia și sper ca după cei 5 ani să fiu pregătită așa cum îmi doresc și bineînțeles, apreciată de către pacienți”

Potrivit life.ro, deși la început avea planuri de a face Psihologie sau Drept, în anul 2008, după un eveniment mai puțin fericit din viața ei a decis de a da la Medicină: „Dacă ar fi să o iau de la capăt, tot Medicină aș alege. Nu mă văd făcând altă profesie”

Cel mai trist moment din viață

„Am mers, dar doar până la vârsta de 16 ani. Atunci am suferit o intervenție chirurgicală care a asociat mai multe complicații. Probabil atunci s-a declanșat o evoluție mai rapidă a bolii de bază: Amiotrofie spinală tipul 3. Acel moment în care am rămas în scaunul cu rotile a fost unul trist. A urmat o lungă perioadă de recuperare la diferite clinici din țară, din Ucraina și Turcia, deci, adolescența mea nu a fost tocmai ușoară și nici încununată de prea multă fericire”, povestește Andreea.

Integrarea în societate și marginalizarea

„Imediat după ce am luat decizia de a susține admiterea la Medicină am început să învăț suplimentar. Eram la un liceu de profil uman și trebuia să ajung la nivelul colegilor mei de la profil real care învățau deja materiile necesare admiterii. Îmi amintesc că am avut mari emoții în ziua admiterii. Erau foarte mulți candidați. Să zicem că a fost greu din punct de vedere al deplasării. Începând din anul 3, stagiile se desfășurau în spitale diferite. Trebuia să ajung dintr-o parte în cealaltă a orașului în timp limită, dar m-am descurcat. În rest, am învățat la fel ca ceilalți, poate chiar mai mult. Sunt unii care susțin că am promovat examenele din cauza situației mele particulare, dar lucrurile stau diferit. Nu putem schimba mentalitatea nimănui”

Nu am avut niciodată probleme de integrare în colectivitate. Eram sociabilă și depășeam ușor orice curiozitate sau privire insistentă. Au fost perioade când unii mai mari se amuzau împingându-mă sau provocându-mă, moment în care am devenit selectivă și am refuzat orice interacțiune cu anumite grupuri. Dar asta nu o pot numi auto-izolare, ci proprie decizie total justificată.

„De către colegi nu am fost umilită și nici marginalizată. Din contră. Am fost respectată inclusiv de către domnii profesori, cu excepția unuia. Mereu când primesc această întrebare îmi amintesc de primul meu contact cu viața de student UMF-ist. În primul an, unul dintre domnii profesori a avut grija să nu îl uit niciodată. Am fost pusa într-o situație discriminatorie cu toate ca îi explicasem faptul că nu îmi voi alege niciodată o specialitate chirurgicală, sau care ar implica o activitate fizică intensă. Scopul meu nu este să pun viața celorlalți în pericol, ci să ajut cât de mult pot, chiar și din postura unui mic medic rezident pasionat de ceea ce face. Medicina nu este un concurs sportiv, ci unul de cunoaștere, rațiune, implicare și dăruire”, povestește tânăra.

Îmi amintesc chiar și prima zi de facultate. Eram dezorientată. Nu cunoșteam pe nimeni. Mă uitam curioasă la colegii de grupă, dar cred că mai curioși erau ei. Unii dintre ei mi-au zis după câțiva ani că m-au confundat cu sora unuia dintre colegi, sau au crezut că eram pur și simplu în vizită. Asta până în momentul în care m-au văzut în amfiteatru. Știu că mulți dintre ei s-au așteptat să renunț în primii ani.

Cum e să fii o persoană cu dizabilități în România

Consider că nu se acordă un minim de respect pentru această categorie și aici mă refer strict la partea de accesibilitate. Foarte puține orașe din țară sunt adaptate așa cum ar trebui. Eu personal nu prea văd alte persoane în scaun rulant, deși, statistic vorbind, suntem foarte mulți. În afară de neglijența autorităților asupra acestui lucru mai sunt și alte aspecte care marginalizează: mila, compasiunea, neacceptarea de către societate, confuzia cu oamenii străzii etc. Nu toată lumea gândește așa, dar de ce să nu recunoaștem, sunt unii superficiali care afișează doar o atitudine de acceptare, însă în realitate situația se prezintă cu totul altfel. Din păcate, nu știm ce ne rezervă ziua următoare, nu știm dacă „rolurile” se pot schimba. Poate la un moment dat vor fi ei, sau propriul copil în acea situație. Din acest motiv cred că nu e bine să judecăm sau să discriminăm. Totul se poate schimba!”, încheie Andreea visul cel mai mare al ei fiind de a merge din nou, de a fi independentă.

Deși tânăra este din România, persoanele cu dizabilități din Moldova se ciocnesc cu aceleași probleme.

Potrivit AGORA.md, persoanele cu dizabilități reprezintă aproximativ 5% din populaţia Republicii Moldova. Dintre cele peste 180.000 de persoane cu dizabiliăți de la noi, peste 52% sunt bărbați și circa 62% locuiesc în mediul rural.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: