Copilul din noi este acea parte a noastră pe care oamenii din jur nu o văd prea ușor. De felul în care am crescut și am fost educați de către părinții noștri depind foarte multe lucruri prin care ne construim viața proprie.

Foarte comun ultimul timp devine termenul de „parentificare” – noțiunea utilizată în cercul psihologilor pentru persoanele care în copilărie au fost impuse să preia cumva sarcinile de om matur. De exemplu, copiii ce au fost nevoiți să preia grijile de creștere și educare a fraților mai mici sau copiii care au fost ei cei ce reglau relația tensionată dintre părinți.

Există o serie de simptome ce demonstrează că te-ai ciocnit de problema parentificării în copilărie și anume:

  1. Ai un permanent simț al responsabilității de care nu se poți debarasa;
  2. Simți nevoia acută de a avea grijă de cineva permanent;
  3. Foarte des adopți rolul de împăciuitor când apare un conflict între două persoane;
  4. Ai mereu senzația că eforturile și acțiunile tale nu sunt îndeajuns de apreciate;
  5. Știi că poți conta doar pe tine;
  6. Ai un simț al empatiei foarte dezvoltat, tinzi să construiești legături foarte strânse cu persoanele pe care le întâlnești în viața ta.

Aceste aspecte conduc spre ceea că poți ajunge la terapie psihologică din motiv că nu știi cum e să te bucuri de viață fără a avea sentimentul de vină atât de dezvoltat, iar la maturitate te strădui să compensezi lipsa distracției și a libertății din copilărie. Psihologii afirmă că pacienții ce au avut ca parte a copilăriei parentificarea deseori nu pot trăi fără a fi constant apreciați sau lăudați, iar dacă acest lucru nu se întâmplă în măsura în care persoana se așteaptă, pot cădea în stări depresive.

Ce e de făcut?

  1. Conștientizează că ai o traumă și mergi la ședințele de psihoterapie pentru a restabili relația pierdută cu copilul tău interior.
  2. Analizează-ți atent nevoile și modul în care sunt satisfăcute. Multor copii le este insuflată ideea că necesitățile proprii nu fac parte din lista de priorități și, pentru a supraviețui în lumea aceasta, trebuie să le înăbușe.
  3. Asumă-ți responsabilitatea în a recunoaște că traumele copilăriei te-au durut și te dor în continuare, doar că deja tu ești propriul tău părinte. Respectiv, validarea emoțiilor, a nevoilor și trăirilor proprii este exclusiv sarcina ta.
  4. Devin-o părintele și prietenul cel mai bun pentru sine. Identifică-ți nevoile și drumul corect pe care trebuie să mergi de acum încolo.

Cel mai important lucru ce ar trebui spus la acest capitol este că trebuie neapărat să încerci să-ți ierți părinții. Să înțelegi, că un părinte copiază matricea comportamentală cu care a fost crescut el însuși și, de faptul că se poate trăi altfel ei pur și simplu nu știu.

Chiar dacă îți vine greu să ierți, fă-o pentru tine. Eliberează-te și lecuiește-ți rănile din copilărie ca să poți trăi din plin la maturitate.

Distribuie articolul: