Oamenii sunt construiți în așa mod încât se atașează emoțional de alte persoane, acest lucru stă la baza construcției omului, în ADN. Omul mereu va dori să facă parte dintr-o comunitate, să aibă o familie și să fie înconjurat de oameni. Asta este absolut ok.

În altă ordine de idei, anumite persoane tind să creeze dependență emoțională față de cei din anturajul lor. Mai mult, citisem undeva că noțiunea „mi-e dor” este o declarație ce sugerează atașamentul emoțional, dar, în unele cazuri, dependența emoțională. Unii psihologi sunt de părere că atunci când spui: „nu pot fără tine” – provoci Universul să-ți arate că, de fapt, poți.

Omul iese foarte greu din tiparele pe care și le-a creat pe parcursul vieții. „Părinții mereu vor fi împreună, altfel eu nu voi putea supraviețui fără ei”. „Soțul meu mereu îmi va fi alături, altfel cum o să mă descurc?”. „Copiii mei îmi vor trăi mereu în preajma mea, altfel cine îmi va aduce cana cu apă la bătrânețe?”. Exemple de acest gen sunt o mie.

În viață e uneori ca la școala auto. Conduci mașina având alături instructorul. Te descurci bine, căci știi că dacă faci o gafă vei fi ajutat. O lună, două, trei… îți merge de minune. Dar vine ziua în care trebuie să ieși singur în trafic. Ce faci atunci? Păi, e foarte simplu: sau conștientizezi și accepți faptul că trebuie să conduci independent, sau nu ajungi din punctul A în punctul B.

Am pățit-o și eu. De mică am crescut într-o familie unde am fost iubită și protejată. Părinții mei au fost zidul meu protector, nu îmi imaginam ziua să ajung să nu-i mai văd împreună. Viața sau karma, sau Dumnezeu au avut alte planuri. De cinci ani părinții mei sunt divorțați. Să vă spun că am învățat să trăiesc fără ei de la zero, e să nu vă spun nimic. Am trecut toate cele patru stări, de la negare la împăcarea cu situația timp de cinci ani de zile. Greu? Da. Imposibil? Nu. Suntem azi cu toții mai fericiți? Categoric da.

Deseori asist, cu părere de rău, la situațiile în care oamenii nu pot trece peste o despărțire. Se lasă cu depresie, ședințe de psihoterapie, alcool sau chiar afecțiuni psihologice destul de grave. De ce? Oare să-l fi iubit atât de mult pe omul acela? În mare parte, la întrebarea mea: „De ce suferi, mai exact?”, mi s-a răspuns: „M-am deprins cu el/ea, totuși am trăit 5/15/20 ani”.

Păi, atunci avem clar teren de lucru în combaterea dependenței emoționale. Însă o bună parte dintre oameni înțeleg că a fi independent emoțional ar însemna: „Nu iubesc pe nimeni”. Nu e așa. A fi independent emoțional înseamnă: „Te iubesc, dar în viața mea sunt pe cont propriu și nu voi muri dacă vei decide să pleci”.

V-ați întrebat vreodată: de ce plâng oamenii la înmormântări? Oare deplâng defunctul? Nu, ei se deplâng pe sine. Cum va fi viața proprie fără acel om – nu cum va fi eventuala viață viitoare sau cum a fost sfârșitul acelui om – iată ce doare cel mai mult. E absolut firesc să fie așa, dar eu personal întrezăresc în jalea noastră la înmormântări o nuanță bunișoară de egoism. Asta e chiar trist.

De multe ori, omul dependent emoțional devine o sursă permanentă de stres pentru cel față de care crează dependența. Se ajunge la presiune psihologică, șantaj emoțional, chiar și abuz – toate din frica de a rămâne singur. Această frică patologică este comună tuturor celor ce au o stimă de sine scăzută și o percepție despre ceea ce pot – aproape nulă.

Or, singurătatea nu este cel mai strașnic lucru ce i se poate întâmpla unui om. Vă spun din proprie experiență – mult mai dureroasă este singurătatea în doi. Or, omul autosuficient nu va spune că este singur, va spune că este mai liber.

Cum învingi frica de singurătate și, implicit, dependența emoțională? Doar prin autoeducare. Crește-te ca personalitate, citește mai mult, învață lucruri noi, crează-ți un cerc de comunicare format din oameni autosuficienți.

Fie ca zilele tale și timpul tău să nu se rotească doar în jurul celor dragi, ci acordă-ți timp ție personal. Fă-ți timp pentru o discuție cu tine însăți/însuți, ca să îți stabilești obiectivele în viață, alege-ți ocupația care îți aduce satisfacție și independență.

Chiar dacă pentru început ți se par neînsemnați, acești pași încet, dar sigur, te duc în zona de confort cu tine însăți/însuți. Tu ești tot ce ai mai bun în această lume. Și îți aparții integral!

Tu cum crezi, oare ce mai fac oamenii fără de care credeai că nu poți trăi?

Distribuie articolul: