Am crescut într-o familie de pedagogi, în care onoarea și disciplina își au loc în capul mesei. Am văzut cum mama mea își petrecea nopți albe, pregătindu-se de lecții și adunând gânduri minunate pentru cei care urmau să devină maturi responsabili, iubitori de neam și patrie. Am văzut cum osteneala își croia drum pe fața sa, dar și perseverența de care dădea dovadă în fiecare clipă a activității sale profesionale.

Apoi a venit Pandemia. A venit Școala Online. Și am văzut cum „părinții responsabili” au pornit o cruciadă epică a terorii, învelind bunele intenții într-o ură profundă față de cei care le ghidează copii pe drumul lung numit viață.

Și acest lucru, m-a făcut să mă întreb: de unde își are rădăcinile această antipatie? Dar haideți să o luăm de la un capăt. Școala online e un băț cu două capete: pe de o parte, este un pas enorm spre o digitalizare continuă, și în al doilea rând e schimbarea vectorului de responsabilitate dinspre pedagog spre părinte. S-a cam încheiat epoca când părintele lăsa copilul la poarta școlii și îl lua în primire, fără prea mare efort, iar profesorii suportau o sarcină deloc ușoară de a educa tânăra generație.

Iar în acest punct, părinții au schimbat macazul:

  • Învinuiesc profesorii de lipsă de profesionalism, în condițiile în care cei din urmă sunt la egal cu discipolii în materie de digitalizare, iar unii pedagogi pensionați sunt la ani distanță de tot ce înseamnă progres tehnic;
  • Insinuează acte de corupție, când de facto majoritatea inițiativelor de sponsorizare vin tot de la părinți (să ne amintim de faimoasele comitete părintești cu fruntașii care vor ca odraslele lor să fie cele mai luate în seamă);
  • Denigrează și boicotează orice inițiativă a pedagogilor. Este frustrant pentru un pedagog să se pregătească de ore și nimeni să nu se conecteze, de exemplu.

Înțeleg și atitudinea părinților puși în fața necesității de a asigura tehnic doi sau mai mulți copii,  dar aici intervine alt factor: putem sau nu să ne asigurăm copii cu cele necesare? Poate că sună iluzoriu, dar viitorul copiilor este profund digitalizat, oricât de mult nu ne-am eschiva de la această realitate. Statisticile arată o tendință crescândă de a muta tot mai mult profesiile clasice în sfera virtuală, pentru a optimiza.

Ce ne rămâne de făcut? Să ne adaptăm sau să cedăm? Să ne dezvoltăm sau să stagnăm? Știu, în replică mi se va reproșa calitatea procesului educațional, dar nu uitați că în școala clasică au existat mereu codași și fruntași, eminenți și repetenți. Iar practica oamenilor de geniu moderni e de cele mai dese ori legată de tehnologii. Poate e timpul să ne unim eforturile?

Distribuie articolul: