Dan Timofei este originar din orașul Ungheni. Are 28 de ani. De la 13 ani a mers la o școală de muzică din oraș, unde a studiat chitara. Are o trupă, The Wax Road. Care este povestea lui Dan, aflăm împreună în acest interviu.

Daniela Gorincioi: De unde vine pasiunea pentru muzică? Este vreun muzician în familie, or un talent pe care l-ai însușit și descoperit de un specialist în domeniu?

Dan Timofei: Probabil pasiunea pentru muzică vine, tot de acolo, de unde vine și toată esența ființei mele. Nu cred că pot să-mi imaginez aceste două lucruri separate unul de altul, încât am impresia că această pasiune a fost cu mine permanent. De mic îmi plăcea să fredonez melodii improvizate, și, lipsit de îndoieli, aveam de undeva sentimentul că voi deveni un „cântăreț” renumit atunci când o să mă fac mare. Momentan, nu cunosc pe nimeni dintre rudele mele apropiate, sau îndepărtate, care s-ar ocupa cu muzica.

Numai după ce am început să cânt la chitară acustică, bunica mi-a zis că bunicul meu, pe care nu l-am văzut niciodată, a învățat singur să cânte la tobe, și acordeon și își dorea foarte mult ca măcar cineva dintre cei șase copii, printre care și tatăl meu, să cânte la vreun instrument, dar, n-a fost să fie. Nu știu dacă chestia asta se transmite din generație în generație, dar dacă este așa, atunci probabil mi s-a transmis ceva de la bunic.


DG: Dar de ce îți place anume chitara?

DT: Fratele meu, are un prieten care la fel este pasionat de muzică și de chitară. Într-o zi, prin 2006, ei au fost la un cunoscut, care cânta foarte bine la chitară, inclusiv, chitară electrică. Impresionat, fratele meu, mi-a povestit despre acea experiență, ceea ce mie mi se păruse extrem de interesant. Cred că aveam pe atunci în jur de 11 ani. Cu ochii înflăcărați, am început să-mi imaginez cât de tare ar fi să cânt la chitară. În vara anului 2007, plecasem cu familia și prieteni de familie în vacanță la mare.

De undeva aflasem că unul dintre acei prieteni de-ai părinților mei, cânta la chitară, și în seara când trebuia să pornim la drum, am rugat-o insistent pe mama să vorbească cu el, ca să ia și chitara cu noi. În prima seară, ajunși la mare, am auzit pentru prima dată chitara acustică live.

Primele note de parcă m-au fulgerat, au sunat incredibil de frumos încât mi se părea că sunt niște sunete din altă dimensiune. Chiar dacă era de fapt ceva foarte simplu, acela a fost momentul care m-a făcut să mă îndrăgostesc imediat de acest instrument. Acolo am primit și prima mea lecție la chitară, deși degetele nu mă ascultau de loc și aveam impresia că nu am nici o șansă să-mi reușească.

DG: Părinții te-au susținut în ceea ce privește pasiunea ta pentru muzică și chitară? Au dorit să îți cumpere chitară?

DT: Din fericire, părinții mei niciodată nu m-au forțat, dar nici nu mi-au interzis să mă înrolez în diferite activități. Până a merge la școala de muzică, am încercat să fac și pictură, breakdance, box, parkour, turism montan și nautic și altele. Unele dintre aceste activități au continuat în paralel cu muzica până la vârsta de 18 ani. În ziua în care am rugat-o pe mama să meargă cu mine la directorul de la școala de muzică pentru a mă înscrie la școală, mama m-a întrebat de câteva ori dacă sigur vreau asta, căci la pictură și box nu fusesem decât pentru maxim o lună.

Am asigurat-o pe mama că de data asta, intențiile erau mult mai serioase și astfel, după câteva luni de la vacanța la mare, am început să frecventez școala de muzică. Cât despre instrument, în primii trei ani m-am ocupat la chitara acustică pe care o primisem cadou atunci în vacanța mea la mare. Deci, era chiar chitara care m-a fermecat de la bun început.

După trei ani, am reușit să-mi conving părinții că am nevoie de o chitară electrică, și atunci mi-au procurat prima chitară electrică.

DG: Unde ai făcut școala de muzică? Cât de calitative sunt studiile la această școală?

DT: Școala de muzică am făcut-o chiar în orașul meu natal, în orașul Ungheni. Norocul meu a fost că fix în acel an, la școala de muzică a venit și profesorul meu, care revenise acasă din New York după 12 ani. De fapt, profesorul meu era specializat mai mult pe chitara bass, dar așa cum alt profesor de chitară nu era, el preda atât chitara obișnuită, cât și chitara bass, în preferință de preferința elevilor.

În America, profesorul meu a luat lecții particulare de la basiști renumiți de jazz, de aceea, chiar dacă la școala de muzică se cerea mai mult să învățăm clasică, profesorul a început să ne predea blues și câte un pic de jazz. Asta a jucat un rol extrem de important în formarea mea ca muzician și în muzica pe care am început eventual s-o compun. Căci, de la blues a pornit și muzica rock, blues-ul fiind de fapt stilul care stă la baza muzicii moderne pe care o ascultăm astăzi.

DG: Ce stil de muzică îți place?

DT: Dacă aș fi primit această întrebare acum 10 ani în urmă, probabil aș fi avut un răspuns mai clar, că îmi place de exemplu muzica rock și blues. Astăzi însă, granițele dintre genurile muzicale aproape că s-au șters, pentru că toți au început a experimenta și a fuziona diferite genuri de muzică.

Singurul criteriu după care mă conduc astăzi, atunci când ascult sau compun muzică, este ca aceasta să rezoneze cu mine, indiferent de ce gen este. Nu am o problemă să ascult pop, hip hop, r’n’b, rock, clasică, jazz, atâta timp cât piesele au capacitatea de a transmite emoții. Nu rezonez totuși cu muzica populară moldovenească, folk, manele, muzică balcanică, ș .a. Deși, am capacitatea să identific sau să apreciez o piesă bună, chiar și dacă asta nu va ajunge vreodată la mine în playlist.

DG: Spune-ne despre trupa ta, The Wax Road? Cine sunt membrii formației?

DT: The Wax Road este trupa mea de suflet. Am creat această formație în decembrie, 2013, când aveam 19 ani, împreună cu prietenii și colegii de la școala de muzică, Victor Ceban (Tobe), Ion Tiuticov (Chitară ritm) și Cristian Budac (Chitară bass). Pe lângă faptul că împreună am evoluat enorm de mult pe plan muzical, am înregistrat și lansat peste 20 de piese, am cântat zeci de concerte și am mers în turnee prin opt țări din Europa, aici mi-am trăit și unele dintre cele mai frumoase momente și experiențe din viața mea.

Chiar dacă am trecut și prin multe momente de disperare, unde am fost cu moralul la pământ, am încercat mereu să găsim căi, iar muzica, în care credem, a fost acolo de fiecare dată să ne sprijine. Când ești sincer în arta pe care o creezi, aceasta inevitabil constituie o parte din tine, iar la tine nu trebuie să renunți niciodată. Și ce rost ar mai fi avut toate astea, dacă nu ne-am fi bucurat în primul rând de proces, de călătoria pe care o parcurgem.


DG: Unde pot fi cumpărate albumele formației The Wax Road?

DT: Ambele albume, atât „Rambler In The Dark” cât și „Pastile” sunt disponibile pentru a fi procurate sau ascultate, pe marea majoritate a platformelor de streaming și magazinele online precum iTunes, Apple Music, Spotify, Deezer, ș. a, și cu siguranță, pe Youtube, unde pot fi vizualizate și videoclipurile pe care le-am făcut de-a lungul anilor.

DG: Cine vă scriu textele pieselor, dar și muzica? Inclusiv, cine vă scriu textele în limba engleză?

DT: În formațiile de rock independente, cred că e mai rar întâlnit ca muzica, sau textele, să fie scrise de persoane terțe, cel puțin, eu nu știu dacă cunosc vreo formație de acest gen. În formația noastră, eu îmi scriu singur textele pentru piese și aproape de fiecare dată, acestea vin la pachet și cu muzica. Unele piese totuși au pornit de la idei instrumentale pe care le aveau colegii mei, Ion sau Cristian. Dar, în linii generale, cel mai des se întâmpla ca, eu, împreună cu Ion, să lucrăm la diferite idei, să le dezvoltăm, până când acestea erau gata de a fi aduse la repetiție, unde deja Victor, își făcea partea de tobe și Cristian linia de bass.

Iar în pandemie, cât am lucrat la albumul „Pastile”, lansat recent, Ion a început să studieze diferite plugin-uri și sintetizatoare virtuale, astfel că piesele din noul album conțin pe lângă instrumentele de bază și instrumente virtuale.

DG: Cât de ușor/greu e să scrii versuri în limba engleză?

DT: Chiar dacă la început, când nu cunoșteam engleza la fel de bine ca și acum, mai apăreau dificultăți tehnice, oricum îmi era și îmi este mai ușor să simt muzica și versurile anume în limba engleză. Când am făcut prima noastră piesă cu trupa, nici nu a stat întrebarea în ce limbă să scriu versurile, automat am început să le gândesc și scriu în engleză. Probabil e și din cauza că toată muzica pe care o ascultam atunci, era în limba engleză. Chiar și acum, cu mici excepții, e cam la fel.

Totuși, pe albumul, „Pastile”, avem și o piesă în română, care se numește la fel „Pastile”. Piesa asta am simțit-o anume așa, în limba română.

DG: Vara trecută ai participat la emisiunea – concurs SuperStar din România. Cum a fost această experiență pentru tine și dacă te-a ajutat participarea la concurs în ceea ce privește activitatea ta muzicală?

DT: SuperStar a fost o experiență interesantă și frumoasă. Inițial, am cam ezitat să merg, când am primit invitația, căci mi se pare destul de relativă jurizarea muzicii ca să zic așa. De exemplu în sport e clar, dacă ajungi primul la linia de finish, ești învingător, pe când muzica e despre altceva. Muzica e despre emoții, ea lucrează cu ceva ce noi nici măcar nu putem vedea sau pipăi și atunci unele piese, sau interpretări, pot rezona mai mult cu cineva și pot să nu rezoneze deloc cu altcineva.

Totuși, fiind după pandemie, nu mai urcasem demult pe o scenă, am decis într-un final să merg, pur și simplu pentru o experiență. Și, într-adevăr, a fost chiar interesant, și nu regret că am mers acolo. M-am simțit ca la o tabără de vară la care n-am avut ocazia să merg cât am fost copil. Eram cazați cu toții în același hotel, seara ieșeam mai mulți afară și cântam la chitare așa cum toți eram oameni de artă cu viziuni interesante.

Ajuns acolo, nu am simțit acea concurență, care-mi imaginam inițial că va fi. Toată lumea era super călduroasă și ne susțineam reciproc. Nu pot să zic că acest concurs m-a ajutat cu ceva anume, dar în general, majoritatea experiențelor sunt benefice. Am mai cunoscut oameni din domeniu și mai păstrez cu ei legătura, deci, în linii generale, oricum participarea mea a avut un impact pozitiv, și cine știe, poate că asta o să mă ajute cândva într-un mod pe care nici nu mi-l pot imagina acum.

DG: Ai început să scrii melodii la un proiect solo. Pe data de 26 octombrie, curent, ai lansat prima piesă solo „Safe to be you”. Acum lucrezi și la următoarele piese pentru proiectul solo. Zi-ne despre proiectul tău solo.

DT: În ultima perioadă am început să scriu piese mai intime, mai personale. Piese pe care le scriam pentru mine în primul rând, în diferite momente din viața mea, ca să trec mai ușor peste anumite stări. În ultimii doi ani, aceste idei s-au tot adunat, astfel că ar fi păcat să le păstrez doar pentru mine. Având latura asta mai personală, ele nu tocmai se încadrează în conceptul care stă la baza trupei „The Wax Road”. Respectiv, a venit cumva natural și cu susținerea colegului de trupă, Ion Tiuticov, care mă și ajută pe partea de producție a pieselor, am decis să fac acest pas și să lansez aceste piese.

Sincer să fiu, momentan, nu am nici un plan sau strategie, nu știu cum și unde vor conduce toate astea, dar m-aș bucura să știu că piesele care m-au ajutat pe mine, atunci când le-am creat, să ofere un sprijin și altor oameni care vor avea nevoie sau, cel puțin, să ofere o stare de bine în care să te complaci sau să-ți trăiești ziua.

Momentan deja sunt piese noi, care sunt aproape gata, însă cel mai probabil, următoarele lansări vor avea loc deja în 2023, pentru că fac aproape totul de unul singur, de la compus, la înregistrat, la mixat, la scenarii pentru videoclipuri, procesul de filmare și editare a acestora. Asta ocupă destul de mult timp și dedicație, iar pentru a mă întreține, mai fac uneori naveta Moldova – Marea Britanie unde plec la muncă, și în acea perioadă, sunt nevoit să pun toate proiectele muzicale pe pauză.

DG: Poți să faci muzică în Moldova?

DT: Cred că atât timp cât vrei să faci muzică, poți face muzică oriunde. Întrebarea e ce faci mai apoi cu acea muzică și care este scopul tău. În ultima vreme am început să nu mai am prea multe așteptări de la muzica pe care o fac. Pur și simplu creez pentru că nu pot să nu creez.

Fac muzică pentru că asta mă ține în priză, asta dă sens vieții mele și mă face fericit. Am învățat să mă bucur tot mai mult de proces, căci viața noastră se întâmplă în fiecare clipă și mi se pare greșit să trăiești în așteptarea realizării anumitor scopuri. Să faci chestii pe care nu ai vrea să le faci, cu gândul, că într-o zi, când vrei realiza ceea ce ți-ai pus în plan, vei începe și tu să te bucuri de viață. De multe ori acea zi poate nici să nu mai vină și atunci, ce faci, care a fost sensul?

Într-adevăr, e greu să faci artă în Moldova dacă vrei să trăiești din asta. Mai ales cântând în limba engleză, piese care nu sunt tocmai specifice culturii noastre. Dar asta e, avem ce avem. Până la urmă, nu regret că m-am născut în Moldova, căci anume asta m-a făcut să fiu așa cum sunt, iar atât timp cât îmi place ceea ce am devenit, nu am de ce să am regrete.

DG: Cum au reacționat oamenii la prima ta piesă? Cine este publicul tău?

DT: Desigur nu vorbim despre cifre mari și mii de vizualizări, dar am rămas plăcut surprins de reacția oamenilor și mesajele de încurajare. Din păcate nu m-am ocupat prea mult de promovare așa cum lucram în paralel și la o altă piesă și eram total captivat de proces. Dar chiar și așa, sunt mulțumit de rezultat, și nu am răbdare să lansez următoarele piese.

Momentan, persoanele care mă susțin sunt prieteni și cunoscuți de pe rețelele de socializare. Așa cum sunt abia la început de drum, e greu să înțeleg care este publicul meu, însă îmi doresc ca piesele să rezoneze cu un public cât mai larg. Ador când muzica pe care o ascult, să mă învelească ca o plapumă moale și plăcută la atingere, și mă pot cufunda liniștit în lumea mea. Acest confort încerc și eu să-l transmit prin piesele mele.

DG: Pentru a crea o melodie frumoasă, este nevoie de inspirație. Cum stai la acest capitol?

DT: Într-adevăr, e nevoie de inspirație, deși probabil, nimeni dintre noi nu ar ști exact să definească ce este inspirația, și cum aceasta funcționează. Sunt persoane care pur și simplu scriu piesele atunci când au nevoie, de parcă ar fi un job, unde mergi de la 8 la 17 și muncești. Eu nu fac parte din această categorie de oameni, nu prea îmi iese să scriu piese ca la comandă, de aceea îmi păstrez ritmul meu și îmi ofer atât timp de cât am nevoie. Permanent va fi cineva care scrie, compune mai mult, mai bine și e foarte ușor să te avânți în această cursă, comparându-te constant cu alții, dar riști astfel să pierzi magia și motivul pentru care ai început să faci muzică.

Eu am observat pentru mine că cele mai puternice momente de inspirație sunt atunci când trăiesc sentimente, întâmplări sau senzații profunde și intense, fie acestea de bucurie sau tristețe sau uimire, orice.

Totuși din experiență, observ că e mult mai ușor să simți intens tristețea sau melancolia, decât să simți fericirea sau bucuria cu aceeași intensitate. De aceea, am învățat să mă bucur chiar și de aceste momente de tristețe sau melancolie, să nu le inhib în mine, dar pur și simplu să le trăiesc, lăsându-le să se manifeste, admirând frumusețea lor. În așa momente iubesc să mă plimb singur, de obicei noaptea, prin locuri mai ferite de oameni, de oraș, și atunci se întâmplă să scriu și cele mai frumoase piese.

DG: Eu apreciez artiștii care își păstrează numele real, fără a apela la pseudonime. Or mai rău, își vopsesc fața. În proiectul solo, ți-ai păstrat numele adevărat. În funcție de ce, ai ales acest lucru, să îți păstrezi identitatea reală?

DT: Eu respect decizia fiecărui artist, până la urmă contează anume produsul final, adică piesele în cazul dat. Probabil cei care își vopsesc fața, încearcă să-i lase pe oameni să se focuseze maxim pe creația lor, și mai puțin pe personalitatea sau identitatea artistului. Totuși eu nu am simțit că aș dori să lansez muzica sub un alt nume decât numele meu real.

Muzica pe care o creez, într-o oarecare măsură, e ca o documentare a călătoriei mele și a parcursului meu în această viață.

Ea trăiește, crește și evoluează odată cu mine și prin mine. Respectiv, păstrându-mi numele, și fiind pur și simplu eu așa cum sunt, am flexibilitatea să experimentez cu orice gen de muzică și să lansez piese destul de diferite ca abordare, structură sau gen, pentru că acestea nu sunt legate de conceptul unui proiect anume. Ele reprezintă sincer ceea ce sunt eu, și cu cât mai divers și extins devin în gândire, cu cât îmi lărgesc mai mult orizonturile, cu atât și piesele vor sunt mai diferite.

Poate că încă sunt în căutarea stilului meu „unic”, dar momentan, vreau să fac și r&b și hip hop, și rock și pop etc. Până la urmă contează să fii sincer cu tine însuți și să fii sincer în ceea ce creezi, căci, falsitatea miroase mai tare ca rahatul, miroase prin pereți, monitoare, căști și mii de kilometri, iar publicul, va fi primul să observe acest lucru.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: