În era multitasking-ului, când suntem ocupați toată ziua cu ceva, în goana nebună de îndeplinire a scopurilor și obligațiilor, ne pomenim deseori în stări destul de apăsătoare din punct de vedere psihologic.

Sindromul Burnout este deja recunoscut pe plan mondial ca fiind o problemă foarte des întâlnită. Practic nu există om care să nu se fi confruntat cu această problemă măcar o dată în viața sa. De fapt, este o problemă destul de serioasă ce, ignorată fiind, poate declanșa afecțiuni psihologice sau depresii.

Arderea emoțională ne poate afecta din mai multe motive. Fie că ești o persoană implicată totalmente în procesul de muncă la birou, conduci o afacere, ești părinte care rămâne mereu singur cu copilul sau sportiv de performanță- toate aceste roluri implică dedicarea cu trup și suflet unei activități. Mai devreme sau mai târziu, dacă nu vei fi ajutat în nici un fel, o să simți presiune.

Nevoia de a te odihni și de a te detașa te va copleși la un moment dat. Personal, am experimentat această stare când eram unu la unu cu copilul meu de câteva luni și eram pusă în situația de a avea grijă de el, practic, de una singură. Cum am înțeles atunci că eram la un pas de burnout? Știu că o să mă înțeleagă și o să se regăsească în ceea ce spun acum multe mame, dar simptomele și trăirile respective se pot atribui oricărei alte persoane ce s-a simțit copleșită din punct de vedere emoțional.

În primul rând, simțeam o stare constantă de epuizare fizică și emoțională. Mă trezeam dimineața mai obosită decât mă culcam în ajun, nu voiam nici un fel de comunicare, unicul lucru ce mi-l doream era să stau în pat și să nu tragă nimeni de mine.

Al doilea semnal de alarmă a fost când a început depersonalizarea. Eram doar o sursă de hrană și îngrijire pentru copilul meu, atât. Nu mai contam ca om, ca personalitate, nici măcar ca mamă. Contau doar acțiunile pe care le făceam, deja ca un robot. Adoarme – hrănește – spală – plimbă-te – joacă-te – adoarme. Atât. Și acest cerc vicios nu mai avea capăt.

La un moment dat ajungi să-ți reduci realizările personale. Ce așa mare lucru faci? Chiar dacă faci niște lucruri foarte utile, iar seara mergi la culcare frântă de oboseală, ai impresia că nu se vede nimic din ce faci. Odată cu reducerea realizărilor personale apare frustrarea, scade stima de sine, ai senzația permanentă de inutilitate, vrei să te izolezi de tot globul pământesc undeva unde nu te va găsi nimeni.

Am avut marele noroc că am citit pe atunci multe materiale din domeniul psihologiei și am înțeles că ceva nu-i ok. Așa că nu am lăsat starea aceasta să se intensifice, dar am încercat să iau situația în mâinile proprii.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cer ajutorul celor apropiați. Le-am spus clar că nu mai am mult și nu mă va putea ajuta decât psihoterapeutul. Am explicat stările mele interioare și oamenii mei apropiați m-au înțeles. Astfel am angajat bonă part – time.

În timpul liber am mers la sala de forță. Pare banal, dar mișcarea și efortul fizic (a nu se confunda cu treburile casnice) chiar fac mult bine organismului. Iar într-un corp sănătos e o minte sănătoasă, după cum știm.

Prioritizarea nevoilor proprii e tare bun lucru în orice împrejurare, iar în cazul arderii emoționale este deosebit de util și necesar. Să te incluzi pe tine în listele interminabile ale activităților făcute pentru binele celorlalți înseamnă că, automat, te poziționezi ca om important ce merită să și primească, nu numai să ofere.

Oferă atât cât poți și nu te simți vinovat pentru avalanșa de emoții care te încearcă. E doar o perioadă ce cu siguranță va trece. Trebuie doar să te oprești puțin și să respiri.

 

 

 

Distribuie articolul: