Avea doar șase luni când a fost ridicată din casa părintească din Durlești și deportată, împreună cu familia, în Siberia. Vera Cecan a supraviețuit drumului chinuitor într-un vagon de marfă, a îndurat anii de sărăcie și s-a întors acasă abia după aproape un deceniu de exil. Astăzi, femeia rememorează cu durere suferințele prin care au trecut părinții și bunicii săi, dar și copilăria pierdută în urma deportărilor sovietice.

Totul a început în vara anului 1949, când militarii sovietici au venit la gospodăria familiei din Durlești. Membrii familiei au fost urcați într-un camion, transportați la gară și înghesuiți în vagoane de marfă, fără să știe unde vor ajunge, transmite  moldova1.md.

Vera Cecan nu își amintește acele momente, fiind prea mică, însă a aflat ulterior de la bunici prin ce au trecut.

În timpul călătoriei spre Siberia, căldura din vagoanele supraaglomerate devenise insuportabilă. Deportații nu aveau suficientă apă și hrană, iar aerul era aproape irespirabil. Fetița de numai jumătate de an plângea neîncetat, până când a început să-și piardă cunoștința.

Unul dintre bărbații aflați în vagon a reușit să atragă atenția mecanicilor de locomotivă, scoțându-și brâul printr-o deschizătură. Trenul a fost oprit, iar mecanicii, văzând starea copilului, au permis deschiderea parțială a ușii.

Tatăl Verei și un alt deportat au fost puși să supravegheze ieșirea, pentru a împiedica eventualele tentative de evadare. Astfel, fetița a putut respira, iar ceilalți oameni din vagon au avut parte de puțin aer proaspăt.

Bunica i-a povestit ulterior că era atât de slăbită, încât abia mai reușea să o țină în brațe.

„Te luam în brațe, te pupam, că nu erau icoanele atâta de pupate cât te…”, își amintește Vera Cecan cuvintele bunicii sale.

Familia a ajuns în regiunea Tiumen din Siberia, unde a fost instalată într-o baracă lipsită de condiții elementare. Nu existau paturi sau alte obiecte de mobilier, astfel că părinții au adus fân din pădure și l-au așternut pe pământ pentru a avea unde dormi.

Locuința era plină de insecte, iar frigul și lipsurile făceau viața aproape imposibilă. Abia înainte de prima iarnă, bunicul a reușit să construiască o sobă.

„Pereții goi, pereții goi și atât. În ploșnițe, plini de păduchi, vă închipuiți în ce stare eram noi? Părinții plângeau într-o parte, noi, copiii, plângeam în altă parte și ne rugam lui Dumnezeu să fie alături”, povestește femeia.

Cu timpul, familia a încercat să-și organizeze traiul. Părinții au început să cultive cartofi și să crească animale, iar copiii au fost nevoiți să muncească de mici.

Vera și sora ei mergeau în pădure pentru a culege fructe sălbatice. Mai târziu, adunau frunze necesare creșterii viermilor de mătase, activitate care le aducea familiei un mic venit.

Nu toți cei deportați au reușit însă să se întoarcă acasă. Unul dintre bunicii Verei a murit în Siberia și a fost înmormântat într-o zonă mlăștinoasă, departe de pământul natal.

În 1958, după aproape zece ani de exil, familia a revenit la Durlești. Întoarcerea nu a însemnat însă și sfârșitul suferințelor.

Tatăl Verei nu își dorea să revină, fiind marcat de experiențele prin care trecuse, însă mama insista să se întoarcă în satul natal.

„Sincer să vă spun, tăticul nu a vrut să vină înapoi. Tăticul cât a suferit aici, el nu a vrut să vină. Mama o mers la al cincilea copil numai ca să vină înapoi acasă. Și da, și am venit înapoi acasă și ce? Casa ne-au vândut-o”, își amintește Vera Cecan.

La revenirea în Moldova, părinții aveau patru copii, iar mama era însărcinată în luna a șaptea. Gospodăria familiei fusese vândută, astfel că au fost nevoiți să caute adăpost la rude.

O perioadă au locuit într-un șopron amenajat în grabă. Părinții dormeau pe două lavițe, iar copiii, pe un cuptor construit în interior. Pentru a întreține familia, tatăl muncea departe de casă și revenea doar pentru scurt timp la sfârșit de săptămână.

Abia peste câțiva ani au primit un teren pe care au reușit să ridice o locuință din lut și paie. Copiii au participat la construcție, adunând materialele necesare de pe dealuri.

Vera a început să muncească de la vârsta de 12 ani, la Grădina Botanică, unde colecta semințe. În timp ce alți copii mergeau în tabere de vară, ea parcurgea pe jos drumul din Durlești până la serviciu, deoarece familia nu avea bani nici pentru biletul de autobuz, care costa cinci copeici. Să fie numai zâmbete și să ne stimăm unul pe altul.”

Citește continuarea pe moldova1.md.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: