De cele mai multe ori, mergem la teatru pentru a evada din realitate. Însă spectacolul „Drojdii”, montat la Teatrul Republican „Luceafărul”, face exact contrariul: ne forțează să ne privim direct în față, fără filtrele de Instagram, dar cu o doză generoasă de autoironie. O coproducție moldo-poloneză (Teatrul „Luceafărul” și Asociația „Konglomeart”), piesa este ca un experiment social reușit, care transformă scena într-un platou de emisiune TV și, simultan, într-o sesiune colectivă de psihoterapie.

Premisa: Nunta ca investiție și „Gura Lumii” ca judecător

Punctul de plecare este unul cât se poate de familiar: emisiunea „Gura lumii”, unde invitații, o familie de moldoveni, încearcă cu disperare să-și justifice „investiția” într-o nuntă fastuoasă. De aici, intriga explodează într-un amalgam de scandal, comedie și dramă. Textul, semnat de Marta Sokołowska și Iulian Bubuioc, reușește performanța de a privi spiritul moldovenesc prin lentila unui „observator străin” (regizorul polonez Maciej Wiktor), dar cu „traducerea” fidelă a realităților noastre locale.

De ce „Drojdii”?

Titlul este o metaforă viscerală. Drojdia este fermentul, este ceea ce rămâne pe fundul paharului, dar și ceea ce face aluatul să crească. Suntem noi, moldovenii, un produs al sedimentelor trecutului sovietic amestecat cu visele europene și umorul de supraviețuire? Spectacolul nu dă definiții de dicționar, ci ne arată că identitatea noastră e fluidă, uneori tulbure, dar mereu plină de viață.

Jocul actoricesc și viziunea scenică

Distribuția (în frunte cu nume precum Oleg Lungu, Ion Liulica, Liuba Roman sau Radu Canțîr) livrează o energie debordantă. Actorii au reușit să evite caricatura ieftină, oferind în schimb personaje multidimensionale: suntem noi, cu toate fricile, mândriile și ridicolul nostru.

Din punct de vedere vizual, spațiul scenic semnat de Adrian Suruceanu și costumele Cristinei Țimbalist completează perfect atmosfera de haos controlat. Utilizarea elementelor video (Lucy Tretyacova) și a mișcării scenice (Daniel Leżoń) adaugă un strat de modernitate care scoate piesa din zona teatrului clasic, transformând-o într-o experiență senzorială (atenție la luminile stroboscopice și fum, care potențează starea de agitație).

Verdict: O comedie care doare (puțin)

„Drojdii” m-a surprins prin profunzimea sa neașteptată. Deși pleci din sală râzând, întrebările rămân agățate de tine: Cât din ceea ce facem este pentru noi și cât este pentru „gura lumii”? De ce ne e mai ușor să râdem de noi înșine decât să ne schimbăm?

Este un spectacol despre curajul de a fi lucid. Dacă te-ai săturat de rutina zilnică și cauți ceva care să te zguduie puțin, „Drojdii” este destinația perfectă. Este un manifest despre acceptarea de sine, cu tot cu „fermentul” care ne definește.

Distribuie articolul: