De ce nu există discuții despre transformările corporale post-naștere pentru mame?

Nimeni nu m-a avertizat că voi experimenta sângerări după naștere.

Nimeni nu mi-a comunicat despre părul care își va pierde treptat firul.

Și nimeni nu mi-a vorbit despre dificultățile de a mă așeza pentru o vreme.

Și, mai ales, nimeni nu mi-a spus că privirea și acceptarea de sine vor reprezenta provocări.

Mă întreb: Nu este o minune că am fost capabilă să port în mine o viață timp de nouă luni? Nu ar trebui această minune să fie suficientă pentru a-mi trata corpul cu mai multă blândețe?

De ce nu se abordează subiectul transformărilor corpului după naștere în discuțiile cu mamele?

Anii s-au adunat, unul peste altul. Au lăsat amprente asupra ta, strângând pielea între degete și provocându-ți durere. Au conturat pielea, făcând-o mai aspră. Fața ta a fost sărată nu doar de transpirație, ci și de lacrimi, născute din amintiri nostalgice.

Anii s-au acumulat. Unul și încă unul, adăugându-se la vremea ta. Nu ai măsura timpului după ceasul de noptieră, ci după anii copilului tău. Unul. Doi. Trei. Și au continuat să se adune. Tu ai rămas în tine, în propriul corp.

Îl mai aduci aminte? Îl mai plângi în vreun fel?

La început, l-ai simțit tot mai greu.

Picioarele și mâinile umflate. Vergeturile biciuindu-ți coapsele, șoldurile, sânii, spatele – atât de aspru. Prea aspru pentru vremea aceea. Erai tânără și fragilă și nu știai. Nu știai cum să apreciezi cicatricile. Martori ai vieții.

Te-ai îngrășat. Ai plâns. Sânii ți-au atârnat. Ai plâns din nou. Rănile. Tăietura dintre picioare. Operația dintr-o parte în alta a abdomenului. Au fost zile în care nu te-ai recunoscut. Ai plâns. Nu știai. Absolut nu știai atunci și nimeni nu ți-a spus! Că dungile roșii nemiloase vor deveni albe, într-o zi de vară.

Că sânii vor ceda laptele și se vor retrage.

Că linia neagră va dispărea undeva, departe.

Că toate cicatricile care îți răniseră fața și spatele își vor retrage ghearele.

Că părul va înceta să cadă, fir cu fir.

Că vei redeveni tu.

Fața ta. Pielea ta. Sânii tăi. Picioarele tale. Pântecul tău.

Cât de frumoasă ești acum, când corpul tău de mamă, în continuare, strălucește a întreaga viață, a întreaga viață pe care ai creat-o, a întreaga viață pe care ai dăruit-o. Din pielea ta a răsărit soarele, iar corpul tău a fost cămin. Pe rând, a fost cuib, aer și apă pentru o altă viață. Te rog, în ceasul serii, în miez de noapte, atinge-ți trupul, dragă mamă.

Scrie-ți pe el cu degetele: Aici a fost viața timp de 9 luni.

Scrie-ți pe el cu ochii: Aici am văzut minunea.

Scrie-ți pe el cu sufletul: Aici am simțit, pentru prima dată, un țipăt ce-a venit pe lume. O inimă ce avea să bată din clipa aceea, zi de zi.

Sunt zile, precum acestea, când îmi permit degetelor să-ți aduc alinare. Uneori, în această iluzie maternă, încă simt că ești aici. În mine. Că te îngrijesc. Că te aud, te simt și că pot să te protejez cu întregul meu ființă. Cu corpul meu. Cu o carapace de piele de mamă.

Îți ofer mângâiere. Ai crescut în mine. Și astăzi, nu mai plâng. Nu mai plâng deloc.

Știu că din trupul meu a răsărit eternitatea.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: