Fericirea este un subiect tot mai des pus în discuție în ultimele decenii. Lucru îmbucurător, căci știm că generațiile dinaintea noastră nu prea și-au pus întrebarea „Oare „era când”. Mai ales în vremurile alea grele, de după război, a fi fericit/ă era egal cu a avea un sac de făină în cămară. Adică, strictul necesar pentru a supraviețui.

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat. La acel sac de făină s-au mai adăugat câteva condiții. În anii ’90 știm bine că a fi fericit/ă era egal cu a fi bogat/ă. Cine avea o mașină de import, telefon mobil, trening marca Adidas (sau Adiads, whatever) era considerată bogat/ă și… fericit/ă).

Vreo 10 ani în urmă la condiția fericirii, printre beneficiile materiale s-au strecurat tiptil și realizările profesionale, și cine reușea să își facă o carieră sau să ocupe un post oficial important era privit.ă cu admirație. Ce îi mai trebuie pentru fericire?

Pare a fi simplu: să fii fericit/ă înseamnă să ai condiții de sănătate, financiară, socială – bune. Să fii apreciat/ă, iubit/ă și să fii stabil/ă psihic. Atunci cum de ne-am pomenit, o mare parte, că ardem emoțional și mergem totmai des la psihoterapie?

Răspunsul e în presiunea uriașă pe care o ai în societate. Societatea îți atribuie prea multe roluri de îndeplinit perfect. De exemplu, dacă ești femeie, societatea te vede ca pe o super woman care trebuie să fie: mamă, gospodină, să fie independentă financiar, să arate ca proaspăt ieșită din salonul de frumusețe etc. Culmea, aceste stereotipuri deseori le hrănim noi femeile, fiindcă „așa am fost educate”. Ce-ar fi dacă ai revizui puțin cerințele față de tine? Poate sunt niște întrebări pe care nu trebuie să ți le pui?

  1. Sunt oare suficient de bun/ă pentru a fi iubit/ă și apreciat/ă? Această teamă de a nu fi suficient de buni vine din comparația socială la care am fost supuși de mici. Fie că ai fost comparat/ă cu frații mai mari sau mai mici, cu alți copii – acest lucru dezvoltă tendința spre perfecționism. Iar dorința de a fi perfect/ă este o luptă pierdută din start, pentru că este clar că orice ai face nu vei fi mulțumit/ă. Adică, nu te încadrezi în tiparul perfecțiunii și nu meriți să fii apreciat/ă cu toate imperfecțiunile umane pe care le ai. Când te accepți așa cum ești, ești în stare să te concentrezi pe evoluție personală și creștere, fără să te complaci în starea depresivă pe care ți-o dă sentimentul de neacceptare.
  2. Ce va spune lumea? Menirea acestei întrebări este să te facă să te îndoiești de tine, de ceea ce ești, simți și vrei să devii. Lumea este privită ca autoritatea supremă, menită să îți controleze viața și care are dreptul să te judece. Rădăcinile acestei frici vin din copilărie când auzeai de la părinți sau profesori „Vrei să râdă colegii de tine?”. Astfel, încă de mici ne sunt atacate nevoile fundamentale – de apartenență și de a fi acceptați. Ca să scapi din această capcană este necesar să conștientizezi că lumea este o masă indefinită de oameni care exprimă doar propriile gânduri, nu niște adevăruri despre tine.
  3. Ce îmi lipsește? Să te concentrezi pe ceea ce nu ești, să te gândești constant la ceea ce nu ai, la visele nerealizate – sunt surse de depresie și nefericire. Sentimentul de nerealizare aduce cu sine o multitudine de frustrări și angoase care nu contribuie deloc la fericirea ta. Gândește-te la lucrurile pe care le-ai obținut, la etapa în care ai ajuns și la ceea ce ești și te asigur că te vei privi cu alți ochi.
  4. De ce mi se întâmplă toate astea mie? Știai că nimic mai mult decât materializarea gândurilor nu atrage în viața ta evenimentele plăcute sau neplăcute? Cu alte cuvinte, suntem ceea ce gândim, atragem spre noi pozitivul sau negativul prin modalitatea noastră de a vedea lucrurile. Orientarea spre bine, frumos și pozitiv te va surprinde plăcut cu lucruri și oameni buni în viața ta.

În locul acestor întrebări, ar fi bine să îți răspunzi la întrebarea „Ce îmi doresc eu?” și să-ți concentrezi energia spre creștere, dezvoltare, iubire de sine și acceptare. Pentru că fericirea este echilibru.

Autoare: Ana Chiriac

Distribuie articolul: