Fiecare dintre noi are trauma sa; are o istorie în spate, de cele mai multe ori una neîmbucurătoare:
– cu părinții absenți (la propriu sau la figurat),
– cu dragoste insuficientă,
– cu lipsa acceptării sau acceptare condiționată,
– comparare cu alții (frați sau colegi),
– lipsa resurselor materiale, emoționale,
– lipsa disponibilității emoționale din partea părinților.

Pe scurt, fiecare dintre noi are o traumă. Iar odată cu trecerea timpului devenim conștienți de această traumă: înțelegem legătura de cauzalitate dintre ceea ce suntem acum și copilăria noastră. Și apoi conștientizăm că simțim (față de părinți sau îngrijitorii noștri) foarte multă frustrare, ură, obidă, supărare, indignare, ranchiună, tristețe și asta, uneori, ne-aduce până la depresie.

Unii depășesc aceste emoții și încep a vedea realitatea dincolo de ele. Alții rămân blocați la această etapă și “savurează” pe larg gustul furiei și nemulțumirii. Persoanele rămân blocate la această etapă din diverse motive.

Am observat că, de foarte multe or,i e sub impactul normelor societății în care trăim; de cele mai multe ori societatea ne spune că “nu putem să ne urâm părinții” sau “să simțim trăiri negative față de ei” și atunci le negăm chiar față de noi înșine; nu ne permitem, pur și simplu, să simțim asta și uneori ajungem cu aceste sentimente în cabinetul psihologului.

Autoanaliza

De unii singuri, prin autoanaliză, dar de cele mai multe ori alături de un specialist, reușim să acceptăm aceste trăiri și să le simțim și dacă are loc acest lucru, mai ales într-o formă “sănătoasă” pentru noi și mediu – trecem la următoarea etapă:

Eliberarea
La această etapă nu mai simțim furie sau obidă față de părinți sau înlocuitorii acestora; înțelegem că, de fapt, și ei au fost traumați la rândul lor; și e un cerc vicios: pe care, prin furia noastră, doar îl continuăm. Începem să simțim recunoștință față de ei, față de drumul pe care l-au parcurs, și simțim recunoștință față de faptul că haina lor grea au purtat-o ei; și nu a trebuit s-o purtăm noi; suntem recunoscători pentru faptul că putem să învățăm din experiența lor, fără a o trăi noi, la propriu.

Și atunci se întâmplă ceva sublim; orizontul nostru devine mai larg; acum avem acces la experiența noastră dincolo de traumă; avem acces la un eu al nostru sănătos; avem acces la experiența lor, fără a o mai blama, și toate acestea în sumă devin puterea noastră;  locul care ne-a durut cel mai mult – devine atuul nostru.

Odată ce am învățat să tămăduim această rană – înțelegem o anumită înțelepciune despre noi, despre familia noastră, despre realitatea noastră în general. Și această eliberare ne oferă loc și resurse pentru noi începuturi, acum interdicțiile vechi nu mai sunt actuale, acum tot ce ne dorim e doar în responsabilitatea noastră; nu mai există vinovați, și atunci toate drumurile ne sunt deschise și doar de noi depinde dacă alegem să călcăm pe ele sau nu!

Un editorial semnat de psihologul Adri Psiholog.

Instagram – https://instagram.com/adri.psiholog?igshid=ZDdkNTZiNTM=

Telegram – https://t.me/adri_sevcenco

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: