Pe lângă toate bucuriile pe care ni le aduc, familiile și cei mai apropiați prieteni sunt adesea o sursă de conflict, trădare, regret și resentimente, scrie bbc.com. Un exemplu l-am putea vedea cu cartea de memorii a Prințului Harry, Spare („În umbră”, în română), care ne arată că oamenii cei mai apropiați sunt și cei care de obicei au cea mai mare putere de a ne răni.

În carte, el descrie luptele pentru putere, conflictele, dinamica dificilă a familiei și decenii de vinovăție, gelozie și resentimente. Aceste tipuri de conflicte pot părea imposibil de rezolvat. Nu este ușor să-i lași în urmă și uneori pur și simplu nu poți, cel puțin pe termen scurt.

De-a lungul vieții este foarte greu să eviți să rănești, să enervezi sau să intri în conflict cu oamenii pe care îi iubim, lucru prin care trec majoritatea oamenilor. Prin urmare, să înveți să faci față unor astfel de situații este un scop mai util și mai realist decât evitarea lui.

Răni de atașament
Primul pas este să înțelegeți ce face conflictul în relații atât de dificil și care sunt diferitele modalități de a le face față.

Psihologii canadieni Judy Makinen și Susan Johnson au folosit termenul „răni de atașament” pentru a descrie tipul de durere care apare atunci când percepem că am fost abandonați, trădați sau maltratați de cei mai apropiați.

Aceste răni ustură atât de mult pentru că ne determină să punem la îndoială încrederea, fiabilitatea sau loialitatea acestor oameni și declanșează o serie de răspunsuri emoționale și comportamentale, cum ar fi agresivitatea, resentimentele, frica, evitarea și reticența de a ierta. Aceste răspunsuri au evoluat ca o formă de autoprotecție și sunt înrădăcinate în istoriile și personalitatea noastră personală. Durerea poate dura la infinit și poate continua să ne influențeze din întuneric. În acest sens, ce au învățat psihologii despre modul în care oamenii se vindecă, învinge durerea și chiar învață și cresc din ea?

Țestoase, rechini, ursuleți, vulpi și bufnițe
Sunt multe investigații care au fost efectuate cu privire la soluționarea conflictului. Unul dintre ei, de către psihologul social David W. Johnson, a studiat „stilurile” de gestionare a conflictelor la oameni și a modelat modurile tipice în care le răspundem.

El a susținut că răspunsurile și strategiile noastre în soluționarea conflictelor tind să implice o încercare de a echilibra propriile noastre preocupări (scopurile noastre) cu preocupările celorlalți oameni implicați (scopurile lor) și păstrarea relației.

Johnson a stabilit cinci stiluri sau abordări principale în jurul acestui echilibru:

„Țestoasele” se retrag, abandonând atât propriile obiective, cât și relația. Rezultatul este adesea un conflict înghețat și nerezolvat.
„Rechinii” au o atitudine agresivă și energică și își protejează propriile obiective cu orice preț. Ei tind să atace, să intimideze și să copleșească în timpul conflictului.
„Ursiții de pluș” caută să păstreze pacea și să netezi lucrurile. Ei abandonează complet propriile obiective. Se sacrifică pentru binele relației.
„Vulpile” adoptă un stil de compromis. Ei își fac griji că ambele părți vor face sacrificii și vor vedea compromisul ca soluție, chiar și atunci când rezultă rezultate mai puțin decât ideale pentru ambele părți.
„Bufnițele” adoptă un stil care vede conflictul ca pe o problemă de rezolvat. Sunt deschiși să o rezolve prin orice soluție care oferă ambelor părți o modalitate de a-și atinge obiectivele și de a menține relația. Acest lucru poate necesita timp și efort considerabil. Dar bufnițele sunt dispuse să reziste la orice preț.
Cercetările sugerează că stilurile noastre de rezolvare a conflictelor sunt legate de personalitățile noastre și de poveștile care fac parte din noi.

Unii psihologi au sugerat, de asemenea, că stilurile noastre de gestionare a conflictelor se pot schimba în relațiile pe termen lung, dar nu tind să se schimbe dramatic.

Cu alte cuvinte, deși un ursuleț de pluș poate dezvolta trăsături care reflectă alte stiluri, este foarte puțin probabil ca acesta să devină un rechin.

Psihologii Richard Mackey, Matthew Diemer și Bernard O’Brien susțin că conflictul este inevitabil în toate relațiile.

Potrivit cercetării sale, durata unei relații depinde în mare măsură de modul în care este tratat conflictul, iar cele mai lungi și mai satisfăcătoare relații sunt cele în care ambele părți acceptă conflictul și îl tratează constructiv.

Prin urmare, chiar dacă o relație între doi rechini este de lungă durată, este mult mai puțin probabil să fie armonioasă decât o relație între două bufnițe.

Iertarea
Iertarea este de obicei considerată scopul final în conflictele de cuplu.

Analiștii Lisa Marchiano, Joseph Lee și Deborah Stewart de la școala de psihologie analitică a lui Carl Gustav Jung, bazată pe restabilirea echilibrului emoțional, descriu iertarea ca un punct în care suntem capabili să „ținem în inimile noastre, în același timp, amploarea răul pe care ni l-au făcut și aspectul uman al celui care ne-a făcut rău”.

Carl Gustav Jung a fost creatorul psihologiei analitice și a dat naștere școlii jungiane de terapie.

Nu este ușor să ajungem la acel punct, deoarece poate părea că ne minimizăm suferința iertând pe cineva.

Dar psihologii Masi Noor și Marina Catacuzino, fondatorii The Forgiveness Project, care oferă resurse pentru a-i ajuta pe oameni să depășească nemulțumirile nerezolvate, includ o serie de abilități sau instrumente esențiale despre care spun că ne pot ajuta să obținem iertarea.

Printre acestea, înțelegerea faptului că toate ființele umane sunt falibile (inclusiv noi înșine); renunta la concurenta pentru a determina cine a suferit cel mai mult; empatizați cu felul în care alții văd lumea și recunoașteți că există alte perspective; și să acceptăm responsabilitatea pentru modul în care am putut contribui la propria noastră suferință, chiar dacă acesta este ceva greu de înghițit.

După cum a spus scriitorul american Mark Twain: „Iertarea este parfumul pe care violeta îl revarsă pe călcâiul care a zdrobit-o”.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: