Potrivit Ministerului Sănătății, până astăzi avem 1.796 de lucrători medicali infectați cu noul tip de coronavirus. Dintre aceștia, 706 sunt asistenți medicali.Nicu Gagiu are 24 de ani și recent a absolvit Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie. Lucrează însă de doi ani și șase luni în calitate de asistent medical în secția de Anestezie și Terapie Intensivă la Institutul de Medicină Urgentă din capitală. Din 8 martie curent, în responsabilitățile sale a apărut și lupta pentru viața celor infectați cu COVID-19. Cu ce frici, emoții și probleme se confruntă acest tânăr specialist aflăm chiar de la el.

Cum ai ajuns să faci studii în medicină?

Când eram în clasa a VI-a am decis să fac Medicină anume cu scopul de a salva vieți, nu de a deveni un savant sau un om de știință. Îmi plăcea Biologia, îmi plăcea Știința și tot ce ține de corpul uman. Eram pasionat în special de chirurgie. Când am intrat la Universitate, în primii ani băteam spre domeniul chirurgical. La început de anul patru, m-am angajat în Secția Anestezie și Terapie Intensivă a Spitalului de Urgență. Lucrând acolo, m-am îndrăgostit de specialitatea asta, încet dar sigur. Într-un final am ajuns să fiu convins că asta vreau să fac în viitor.

Cum a fost prima zi când ai lucrat cu pacienți infectați cu COVID-19?

Sincer să fiu, timp de doi ani, niciodată, nu m-am gândit că o să ajung să lucrez în prima linie. Însă, în momentul în care s-a declanșat alerta peste hotare, era clară poziția departamentului de Anestezie și Terapie Intensivă, iar când a ajuns deja nemijlocit la noi, stăteam cu colegii și așteptam. Respectiv, odată ce a crescut numărul de bolnavi, a apărut necesitatea de Terapie Intensivă la Spitalul de Urgență. Secția de Reanimare a fost reprofilată în Secția de Reanimare COVID-19. Noi, fiind din același domeniu, am început să contribuim la activitatea ei începând cu medici, asistenți, infirmiere. A fost o zi în care s-a întrebat dacă sunt doritori să meargă să lucreze la Secția de Reanimare COVID-19, pentru că deja era nevoie. Era weekend. Am vorbit cu logodnica mea, m-am sfătuit și cu un prieten cu care lucram împreună. Ne-am gândit la plusuri și minusuri, pericole, și am decis că, de săptămâna care urma să înceapă, mergem să lucrăm acolo. La prima mea gardă în Secția de Reanimare COVID, pentru moment, am fost puțin speriat, pentru că secția era puțin alta, altfel erau aranjate lucrurile. A fost o încercare pentru prima zi. Când am intrat acolo, evident am fost cuprins de emoții, de faptul că tot ce vedeam era real, măcar că dubii nu erau s-au confirmat și cele văzute peste hotare, cu o amploare ceva mai redusă. Am văzut pacienți de toate felurile și frica faptului că toate vârstele pot fi afectate. Sincer să fiu, nu pot să îmi amintesc prima gardă în detalii. Parcă totul era în ceață și în întuneric deși e evident că nu era în întuneric, țin minte doar că era foarte cald și că o chestiuță din plastic de la mască îmi apăsa obrazul foarte tare în ultima tură și asta era insuportabil. Deja începând cu a doua tură s-au definit echipele și a început lucrul. S-au organizat lucrurile în secție mai bine și a început rutina în secția Reanimare COVID.

Nicu Gagiu, pe dreapta, alături de colegii săi, în echipament de protecție/arhivă personală

Cum te simți când lucrezi cu pacienți pozitivi la coronavirus?

O diferență majoră și evidentă, foarte greu de acceptat pentru noi, este atunci când vezi pacienți gravi în secția de Terapie Intensivă. Parcă am fi mai departe de starea lor, parcă îți închipui că mâine nu poți fi ca ei. Adică de ce aș fi eu într-o astfel de stare? Dar, te uiți la ei și te gândești că ai toate șansele să ajungi așa. Trăiesc un spectru de emoții destul de larg, începând cu frica de a mă contamina, de a-mi contamina aproapele și terminând cu momente pozitive precum zâmbetele colegilor cu care comunicăm. Fără asta ar fi foarte greu. Fizic, cel mai greu este aflarea în echipament. Da, avem mulți pacienți, există tempoul specific al secției și suntem obișnuiți cu asta, dar aflarea în echipamentul de protecție personală, în tura a doua și a treia, devine destul de complicată.

Ochelarii transpiră iar uneori nu ai decât câteva ferestre micuțe prin care poți vedea ceva clar. Apasă. Provoacă dureri de cap. Cele două măscuțe sunt atașate după ureche și ai impresia că nu îți mai simți urechile.

Care este programul tău de lucru acum?

Noi activăm în ture de câte patru ore, iar asta înseamnă că intrăm de trei ori în decurs de 24 de ore. Cele mai grele, după părerea mea, sunt prima și ultima. Începutul lucrului își are încărcătura sa, iar ultima – pentru că la ora 2:30 noaptea intri în zona roșie, te afli nemijlocit lângă pacient, din care ieși abia peste patru ore. Chiar este o încercare.

Cum te protejezi pentru a nu îi infecta pe cei de acasă?

Secția noastră este dotată destul de bine. Avem totul pentru igiena personală. Chiar și așa, când vii acasă, faci repetat duș, îți strângi frumușel hainele și le ascunzi. În sfârșit poți să îți cuprinzi partenerul de viață și să fii fericit că ești acasă. Nu sunt mare erou și, de fapt, venind acasă îmi expun iubita la acest virus. Dar, aportul ei la starea mea emoțională este imens și când merg în tură din nou, ea este cea care îmi pune mantaua de Batman și îmi dă puteri pentru o nouă zi în care trebuie să lupt cot la cot cu colegii mei împotriva COVID-19.

Acasă la părinți, însă, nu am mers de trei luni și nu cred că în curând voi merge.

Ce emoții ai când ești în afara spitalului?

Emoțiile negative cele mai mari apar, oricât de straniu ar suna, atunci când ieși afară și vezi toți oamenii. Când intri în supermarket și vezi oamenii care neglijează deschis regulile și purtatul măștii. Intră în magazin, își pun masca, iar imediat ce trec de pază o pun pe bărbie. E ridicol de enervant când vezi că ei zic că „se înădușă” în masca asta de unică folosință și tu știi că ai stat ore în șir cu două măști și patru perechi de mănuși. Iar uneori ultima pereche de mănuși nefiind de mărimea corespunzătoare, îți provoacă dureri la degete, măsurându-ți saturația vezi că este de 98,99. Aceste emoții câteodată se agravează în momentul în care ești în secție și vezi cât de mulți pacienți ai, vezi că ai un  flux sporit de pacienți și îți amintești cum ieri te certai în market, cum pur și simplu deschis, în față, oamenii neagă existența unui virus, neagă eficiența metodelor de protecție. Auzi tot felul de replici începând cu „dar uite nu există nimic” și terminând cu „oricum nu ne protejează” sau „uite că tu ai mască înseamnă că eu nu trebuie să o port”. Îți ies pe ochi toate aceste replici. Este extrem de dureros momentul când te apropii de secție cu fișa pacientului și într-un moment îți dai seama că acesta este un coleg de-al tău din altă secție a spitalului care cumva s-a contaminat. Că acum câteva zile ai vorbit cu el și totul era bine, dar azi este internat și are nevoie de suport de oxigen. Îți dai seama că exact așa emoții poți crea tu colegului tău peste câteva zile când va veni să te vadă. Sunt niște emoții greu de descris.

Evident, la locul de muncă e foarte ușor să te contaminezi. Și nu mă refer la ceea ce se spune, că nu se respectă și nu se dezbracă corect echipamentul. E ușor să te contaminezi chiar și dezbrăcându-te corect.

Cum ți-ai fi dorit și consideri că ar fi fost corect ca oficialii să fi acționat în această situație?

Impunerea stării de urgență o consider o decizie reușită. Problema este doar în faptul că nu au fost organe competente care să asigure îndeplinirea acestor măsuri. Eu cred că era nevoie de amenzi, era nevoie de polițiști care să patruleze și tot așa mai departe. Nu o dată am auzit replici intrând în market și văzând cumpărători fără măști. Iar când te adresezi vânzătorilor și îi întrebi de ce le permiteți oamenilor să intre fără măști ei spun: „uite în toată dimineața asta m-au făcut în toate felurile și m-au batjocorit, eu ce pot să le fac?”. Pe deoparte cumva poți să îi înțelegi pentru că ei știu că dacă o să le interzică să intre o să se certe cu cumpărătorii, cumpărători o să se plângă administrației, iar administrația o să le ceară socoteală vânzătorilor. Și oricum toți suportăm aceste consecințe. În țara noastră organul care trebuia să monitorizeze aceste încălcări este poliția.

Cu transportul public iarăși a fost o prostie că duminica și sâmbăta nu mergea, iar în restul zilelor circula. Sensul chiar este greu de urmărit pentru că, în toată perioada aceasta de restricții, au fost câteva categorii de persoane care erau indispensabile la lucru, aceeași lucrători medicali sau lucrători din alte sfere care chiar aveau nevoie să ajungă acolo și nu toți cred că își pot permite un taxi zilnic, mai ales când trăiești la Ciocana și lucrezi în capătul Botanicii. Ei au lăsat troleibuzele astea dar fără nicio măsură strictă de protecție. În opinia mea, ar fi fost corect să fie câte un carabinier la fiecare a doua stație, respectiv troleibuzul să oprească la fiecare a doua stație, pentru că nu se întâmpla nimic dacă oamenii mergeau pe jos un pic mai mult. Fiecare om care duce un serviciu indispensabil să aibă un certificat de la lucru pe care să fie scris că această persoană are nevoie să fie la lucru de luni până vineri de la ora cutare până la ora cutare și respectiv te apropii de carabinier și îi demonstrezi că mergi la lucru, nu în altă parte. La noi era haos, urcau toți și nu înțelegeai nimic.

Nu am înțeles interdicția ca troleibuzele să circule în weekend. Cu ce scop? Adică în weekend este mai contagios virusul? În weekend tot personalul medical era nevoit să apeleze la cunoscuți și taxiuri.

Este dureros că în alte țări s-a putut învinge situația iar noi încă stăm cu capul în jos. Pentru mine, iarăși, o greșeală mare a fost mesajul că „uite masca nu te protejează”. Evident că o mască chirurgicală simplă nu te poate proteja sută la sută de un virus. În fond, în colectiv, odată ce ar fi purtat toți mască, ne-am și protejat mult mai mult. În schimb, dând informația că masca nu te protejează oamenii tot mai des vor spune: „dacă oricum nu o să mă protejeze, de ce să o ma port?”, iar de ceilalți nu îi pasă. Asta este realitatea la noi în țară. Pe lângă asta, e tare puțin luat în considerație faptul că poți fi asimptomatic și pentru tine poate fi o simplă răceală, în schimb pentru altcineva poate fi fatal. Nu toți acasă au posibilitatea să trăiască aparte. Închipuiți-vă un tânăr care este contaminat în magazin și nici febră nu a făcut, în schimb bunica lui, care era acasă, poate să nu treacă de această perioadă.

Scoaterea restricțiilor tot este o greșeală mare. Aceeași Piață Centrală pentru ce este nevoie de ea? Oricum prețurile acolo sunt ca și în market, uneori chiar mai mari. Aglomerația este mult mai mare. Da, este spațiul deschis, în schimb îmbulzeala din Piața Centrală nu se compară cu nicio altă îmbulzeală. Aceeași deschidere a mall-urilor.

Eu nu cred că este cineva care să stea acum pe acoperiș și să zică: „Ori îmi dați o pereche de blugi noi, ori eu mă arunc”. Se poate răbda și trăi fără toate astea..

Nicu, pe stânga, la muncă

Problema este că s-a creat un cerc vicios. Au fost restricții, unii au respectat, alții – nu, ca în final aceste trei luni să se reducă practic la nimic. Ministerul Sănătății, pe lângă toate briefingurile pe care le organizează cu lista deceselor să dea în sfârșit o explicație populației pentru că mulți comentează că nu se mai moare de cancer. În Moldova trebuie să fie explicat oamenilor că statisticile se fac anual. Simplu: până acum nicio statistică nu era prezentată oamenilor. La ce folosește să vină să spună că atâția morți de cancer avem? Asta are mai mult un impact științific decât social. În schimb dacă oamenii ar înțelege că este promovată statistica în acest domeniu pentru că anume asta acum contează, poate ar înțelege utilitatea acestor adresări, utilitatea acestor măsuri antiepidemice. S-a ajuns la aceea că oamenii au avut accident rutier și au fost internați și diagnosticați cu COVID. Adică cetățenii noștri nu înțeleg că pot să aibă COVID și fiind la volan. Problema stringentă în țară este lipsa de încredere atât în conducere, cât și în personalul medical. Îmi pare atât de straniu că din momentul în care s-a declanșat tot, erau aplauze, mâncare pentru medici și pentru personal. Iar acum ies la iveală aceleași lucruri care erau acum câteva luni: că medicii toți sunt corupți, că lor li se dă bani. Cineva mi-a spus o dată în magazin că fiecare medic care lucrează cu pacienți infectați de COVID primește câte 8.000 lei per pacient. Eu habar nu am de unde această informație ridicolă a fost scoasă. Vreau să le spun acestor oameni să încerce să mănânce cu banii de pe tichetul meu de salariu. Se simte un fundal emoțional puțin dereglat. Cred că este și normal așa să fie. Lucrăm mult, lucrăm în condiții de stres mai mare decât de obicei, plus la asta mai este stresul pe care îl vezi pe străzi și depui efort ca venind acasă să nu trântești ușa și să nu spui că te-ai săturat. Din păcate mulți nu pot sta alături de cei din familie. Pentru că cei care ne dau cele mai multe puteri în momentul de față sunt anume membrii familiei, partenerii, copiii, părinții. De la ei luăm toate energia pentru a merge înapoi la lucru și a ne îmbrăca iarăși în acele costume albe și a suporta o zi de lucru.

Aș vrea să mă adresez cetățenilor mai conștienți. Depuneți vă rog un efort când vedeți în market pe cineva fără mască, facețile observație. Niciodată nu știi cum anume în spatele tău stă un om infectat și exact în acel moment strănută.

Care crezi că e soluția noastră care ne va scăpa de COVID-19?

Numai prin metode stricte (și nu doar scrise) cu un control extrem de riguros. O să mă pronunț și în privința Blajinilor. E straniu faptul că atâția oameni totuși tind să fie prezenți la această sărbătoare de pomenire, întrucât e clar că cei mai mulți dintre ei sunt vârstnici. Toți știu că prin cimitir se dau pomeni, se servește niște vin dintr-un pahar. Oare nu s-ar putea chiar de amânat, sau de anulat, sau de mers la cimitir într-o zi simplă?! Sincer să fiu nu cred că o să se termine cu ceva bun toată această situație, iar țara noastră va ajunge în scurt timp fără personal medical, pentru că prețuiți suntem foarte puțin, ascultați suntem încă și mai puțin, în schimb odată ce este posibilitatea de a turna niște murdării în capul nostru, se face fără oarecare control și fără cenzură.

Cum îți imaginezi viața fără COVID?

Pe moment, nu prea pot să mi-o imaginez. Sincer să fiu, nu îi văd capătul. Pot să îți spun cum îmi imaginam viața după COVID când el abia se începea. Eu atunci credeam că totuși asta o să aibă un impact asupra populației, poate o să fie mai apreciați medicii, o să fie ridicat nivelul igienei personale pentru că, să fim serioși, nu odată am văzut în spațiul public oameni care ies din baie și neagă existența lavoarului. Mă așteptam la faptul că o să mai fie purtate măștile încă măcar o jumătate de an, poate un an. În schimb, acum, în primul rând nu mai văd capătul COVID-ului, în al doilea rând văd că nici măcar cerințele minime, imediate, nu se respectă acum, nemaivorbind de viitor.

* Autor: Aina Rozîpalivanov, studentă SSAJ

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: