Tu când ai citit ultima dată o carte? Continuăm să îți aducem propuneri de lectură de la oameni care citesc. De această dată am provocat-o pe scriitoarea Augustina Șiman să ne povestească despre acele cărți, care au marcat-o și care i-au plăsmuit stilul de scriitoare. 

„Unul dintre scriitorii mei preferați din Republica Moldova, Emilian Gălaicu-Păun, zice în felul următor: „Dacă ar fi să prind ecuația vieții mele într-o singură formulă, ea ar putea suna astfel: Cărțile pe care le-am citit, Cărțile care m-au scris”… Găsesc mult adevăr în cele spuse de Emilian, mai mult ca atât – cred că noi toți „suntem scriși” de cărțile și de oamenii care au atins cele mai sensibile coarde ale sufletului nostru…

Cărțile și oamenii denumirile și numele cărora le purtăm încă mult timp pe buzele noastre după ce nu îi mai ținem între palmele noastre. Curioasă inversiune – palmele se răcesc, iar buzele se înfierbântă… fiindcă când suntem fascinați de ceva, când iubim, îndrăgim, când suntem copleșiți, nu ne putem lua mâinile de pe motivul entuziasmului nostru și tăcem, nu suflăm o vorbă nimănui despre el, ca să nu-l împărtășim cu nimeni, de parcă ni l-ar putea lua cineva. În fine, mica escapadă reflectivă… Dat fiind faptul că despre oamenii care „m-au scris” am scris în fiecare carte a mea, acum o să vorbesc despre cărțile care m-au plăsmuit ca și scriitoare și mai presus de atât – ca femeia care crede cu încăpățânare în iubire și că frumoasele complexități ale vieții nu sunt întâmplătoare.”

„Adam și Eva” de Liviu Rebreanu.

Roman publicat pentru prima oară în 1925, Rebreanu a fost și primul scriitor român care a adus în literatură credința în reîncarcare și în reîntâlnire a sufletelor-pereche pe parcursul mai multor vieți, a șapte mai exact. Personajul principal, profesorul de filozofie Toma Novac, se îndrăgostește de Ileana, femeia pe care o întâlnește întâmplător în stradă… și pe care a tot găsit-o anterior fiind păstor în vechea Indie, guvernator în Egiptul Antic, scrib în Babilon, cavaler roman, călugăr german în Evul Mediu, medic în Franța din timpul Revoluției. Este un roman al speranței, al profundei credințe că iubirea transcende timpul şi spaţiul și al convingerii metafizice a existenței sufletelor-pereche, care se vor (re)întâlni oricând și oriunde. Romanul lui Rebreanu reconfirmă propria-mi înțelegere despre iubire: am căutat și încă mai caut, am găsit, cu siguranță, cândva… și încă o să-l mai găsesc. Trăiesc, iubesc, scriu cu speranța regăsirii.

„Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Marquez.

..fiindcă orice a scris Marquez e de o frumusețe înduioșătoare și fiindcă amorul din literatura latino-americană este inconfundabil… dar mai presus de atât, capodopera gigantului literaturii universale, care i-a adus și premiul Nobel pentru literatură, fascinează prin simbolisme și metafore care trasează prin cele 7 generații de personaje ale familei Buendia, cu destine complexe. Romanul în sine este o cronică a conflictului ireconciliabil dintre dorința de singurătate și nevoia de iubire, iar Macondo – orașul fictiv în care se desfășoară întreaga acțiune – este o metaforă a istoricului continentului Latino-American și fatalitatea cuceririlor, colonizărilor, abuzurilor, războaielor civile, regimurilor dictatoriale și ostilităților cu imperialismul Nord-American. Proza bogată și imaginativă a lui Marquez definește un întreg gen literar ca „realism magi”. Marquez nu a afirmat nicioadată că ar fi inventat realismul magic, susținând că elemente ale acestuia ar fi apărut anterior în literatura latino-americană. Totuși, nimeni nu a explorat acest gen literar cu atâta creativitate, exuberanță și putere ca și autorul columbian: petale de flori care cădeau din ceruri, tirani care supraviețuiau timp de secole, preoți care levitau, corpuri care nu se descompuneau și mai plauzibil de atât – îndrăgostiți care își reaprind pasiunea după ce au fost despărțiți timp de jumătate de secol. „Un veac de singurătate” m-a încurajat să caut minuni în orice mi se întâmplă în viață, să cred în ele și odată întâlnite să le importalizez în scrierile mele.

„De ce iubim femeile” de Mircea Cărtărescu.

…fiindcă întotdeauna am vrut să înțeleg ce-au găsit toți bărbații în mine de m-au iubit atât de mult… mai mult decât m-am iubit eu pe mine însămi. Nedumerire care adesea m-a determinat să scriu. Cărtărescu, cumva, mi-a răspuns la această întrebare. Fiecare istorie din viața autorului oferă, de fapt, o explicație a unui motiv pentru care bărbații, la anumite etape ale vieții lor, se îndrăgostesc de anumite femei; iar la finele capodeperei sale, Cărtărescu enumeră cursiv zecile de motive pentru care bărbații iubesc femeile, printre care: „(…) Pentru că sunt femei, pentru că din ele-am ieșit și-n ele ne-ntoarcem, și mintea noastră se rotește ca o planetă greoaie, mereu și mereu, numai în jurul lor”. În fine, oriunde nu aș fi, către ce nu aș merge, alerga sau zbura în viață – oameni sau destinații, întotdeauna port cu mine o plachetă de versuri a lui Pablo Neruda (unul dintre cei mai notorii poeți ai secolului XX și diplomat chilean)… sperând că odată găsindu-L în hasul și aglomerația vieții, printr-o fantastică concidență a destinului, să îi pot spune: „vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireșii” (P. Neruda).

Citește și: Diana Guja, despre cărțile și autorii care au marcat-o: „M-a bulversat atât, cât să-mi trebuiască o săptămână ca să-mi revin”

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: