Astăzi tot mai mulți copii sunt catalogați ca timizi. Această etichetă vine de cele mai dese ori chiar de la părinții lor, apoi din societate (grădiniță, școală). E de menționat că toți copii au o doză de timiditate, la unii mai pronunțată, la alții mai mică, poate chiar insesizabilă, iar abordarea familiei este cea care contează și face diferența.

Timiditatea nu este o afecțiune psihiatrică și nu o privim cu îngrijorare, decât în momentul în care nici după o perioadă mai lungă de timp, copilul nu poate avea interacțiuni satisfăcătoare cu persoanele apropiate și cu copii din mediul în care se dezvoltă. Respectiv nu orice formă de timiditate trebuie privită cu îngrijorare, ci doar aceea care creează anumite bariere psihice, când într-adevăr, copilul are nevoie de ajutor. Cei mici au neapărată nevoie să se simtă în siguranță pentru a se manifesta liber și creativ. Iar pentru aceasta părintele e cel care stabilește limitele în care copilul poate testa realitatea.

Cauzele posibile ale timidității sunt: educația autoritară, critică, teama de a fi respins, stima de sine negativă, încrederea în sine scăzută, imitarea comportamentului adulților, petrecerea timpului în spațial virtual jucând online, gestionarea nepotrivită a unor situații din viața copilului, certurile între părinți, un mediu de creștere ostil, credința că oricum nimănui nu le pasă de ei, experiențele umilitoare etc.

Este important de înțeles că timiditatea unui copil nu este un diagnostic, chiar dacă sunt șanse destul de crescute să-și manifeste timiditatea și ca adult, o abordare potrivită tiparului său de personalitate și o revizuire a comportamentului celor în jurul cărora se dezvoltă, îl poate influența și ajuta să se adapteze social mult mai ușor și mai constructiv.

E vital de știut că copilul timid este încercat și de anxietate și manifestă mult mai profund temerile copilăriei. Ca părinți, copiind modelul educațional al părinților ori bunicilor noștri, nu vom avea neapărat success. Lumea se dezvoltă cu o repeziciune amețitoare și societatea în care se dezvoltă copii noștri este alta, iar pentru ca ei mâine să devină oameni mari armonizați cu sine, astăzi noi trebuie să ținem pasul.

Totul începe de la dezvoltarea inteligenței emoționale. Înțelegerea și gestionarea propriilor emoții, va fi pilonul principal în crearea relațiilor funcționale cu cei din jur. Părinții pot stimula copilașii prin încurajări, oferirea de înțelegere, suport și comunicare și foarte important, prin oferirea de iubire necondiționată.

Evitarea etichetărilor este unul din primii pași pe care adulții îl fac atunci când vor să își ajute copilul. Repetând zilnic unui copil că e “fricos”, “timid”, “speriat”, “indecis”, în scurt timp va ajunge să-și însușească această etichetă și să se comporte respective.

Compararea copilului cu cel al unei rude sau chiar cu un prieten de-al său, care e mai „curajos” la fel nu îl va ajuta să-și depășească teama. Niciun „defect” comportamental nu se rezolvă prin comparative sau raportare la cei din jur. Din contra, ajutați-l să „spargă gheața” ghidându-l atunci când se simte nesigur și prezența unui adult îl va oferi sprijinul necesar. Intrați în conversație cu ceilalți copii, jucați-vă împreună, iar când „micul timid” se va relaxa și își va intra în rol, retrageți-vă ușor, dar rămâneți prin preajmă.

Atenție însă, nu va transformați în niște părinți supra-protectori, fiindcă riscați să atingeți cealaltă extremă, din excesul de tutelare, făcând totul în locul copiilor, ei rămân fără șansa de a acumula experiențele de viață necesare pentru a socializa și pentru a se deschide față de cei din jur. Astfel în spatele timidității se va afla teama de a nu se descurca singur și lipsa strategiilor de socializare. În situațiile mai dificile, jocurile de rol pot fi de ajutor, copilul v-a înțelege și vedea dintr-o parte cum stau lucrurile, va descoperi soluții prin joc în confortul și siguranța propriului cămin unde se simte cel mai bine.

Povestiți copilului pe o notă pozitivă și distractivă ce urmează să se întâmple înainte de a ajunge la destinație. Astfel el își va creiona imaginativ un tablou despre ce și cum va face, iar la fața locului nu o să resimtă tensiunea necunoscutului.

Nu uitați, ca părinți este necesar să vă concentrați mai întâi pe propria persoană și pe mesajul transmis copiilor, înainte de a pretinde o schimbare din partea micuților, ei oricum, au tendința, cel puțin până la o anumită vârstă, să vă imite comportamentul, în măsura priceperii și abilitaților lor.

Dialogul deschis părinte-copil, este întotdeauna o primă soluție spre înțelegerea propriului copil, a trăirilor lui și confruntărilor interioare, iar un ajutor de specialitate poate fi foarte benefic în dobândirea stimei de sine și încrederii în puterile proprii.

Sursa foto: Arhiva personală

Vezi și: Insomnie, lipsă de concentrare, oboseală și depresie? Psihologul Aurelia Balan ne spune cum să luptăm cu astenia de toamnă

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: