1. „Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru – Din poezia sa, Alina Purcaru face un soi de manifest, vorbind despre nevoia de siguranță („ușa încuiată în spatele căreia corpul meu scapă, în sfârșit, de haine”) sau despre frică (evitându-le întrebările / refuzându-le țigările / ocolindu-le insinuările / ignorându-le recomandările / îndepărtându-le mâinile), despre validare (Mă trezesc uneori cocoșată de vină  / femeie încă tânără care în loc să se dedice, / adoră viața).

„Splendoarea” din titlul volumului mi se pare un echivalent oferit asumării, eliberării, pentru că anume eliberarea pare să fie fundal al tuturor poeziilor:

În afară de ce putem noi salva

sunt vieți care arată altfel în casele lor

oboseală, retrageri și la sfârșit

tandrețe

nevoia tuturor de un catalizator

pe care, din greșeală,

îl confundă prea des

cu dorința.

            Viguroasă, sensibilă, caleidoscopică, diferită, antrenantă, lentă, puternică – sunt doar câteva dintre adjectivele care ar descrie perfect poezia Alinei Purcaru, iar mantra despre pasiune din poemul „Invazia” mi se pare potrivit pentru a încheia această cronică de carte și a vă invita să o descoperiți în toată splendoarea sa:

Nouă nu ni s-ar potrivi un program așa strict,

dar nouă ni se potrivește pasiunea,

repetă după mine: nouă ni se potrivește pasiunea

repet după mine:

nouă nu ni s-ar potrivi un așa program strict,

dar nouă ni se potrivește pasiunea.

2. „Sindromul Cotard” de Andrei Petra. „Sindromul Cotard” este o tulburare mentală rară în care oamenii trăiesc cu o convingere delirantă că aceștia sunt morți, nu există, sau sunt în stare de putrefacție, sau și-au pierdut sângele sau organele interne. În cazuri rare, acesta poate include credința de nemurire.

Nu știu dacă am întâlnit un titlu de carte mai ostentativ, ispititor, dement, un titlu despre segregarea morților de vii sau a morților vii de vii morți. Este vorba despre cartea lui Andrei Petrea, câștigătorul Concursului de Debut în Poezie O Mie de Semne, ediția 2022 (Andrei Petrea (n. 1996, Brașov) este masterand la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov, specializarea Inovare culturală. Participă de 4 ani la Cenaclul „Corpul T”, condus de Dan Țăranu și Virgil Borcan, fiind interesat în special de poezie).
Poeziile lui Andrei Petrea sunt mostre de joc alambicat, de trufie literară, dacă îmi este îngăduit să o spun. Scrie cu o ferocitate calculată, altfel nu cred că ar putea să vadă tristețea mundană în astfel de artificii, precum acestea:

ești ce consumi
ești depresie nefiltrată
dacă te uiți la filme de david lynch
și tot recitești berserk
o să devii o persoană destul de dubioasă
și totuși cred că mult mai repede m-aș spânzura
dacă aș frunzări toată ziua cărți de self – help

Să mai adăugăm și cinismul cu care autorul nostru disecă realitățile din jurul său, transformându-le în imagini cinematografice verosimile, duse până la extremele unor simțăminte fruste:

erotismul morții
morbiditatea și violența erotismului
senzația că intri într-o pădure întunecată
unde morții copulează frenetic cu vii

Dacă Andrei Petrea ar fi scris basme în loc de poezii, cred că ar fi din categoria celor pe care le ecranizează Del Toro, or fascinația sa se ciocnește de brutalitatea unor scene greu de ingerat: „blesteamă-mă / sunt unul dintre cadavrele care te penetrează”.

Mă veți întreba probabil la ce servește o astfel de poezie, or suntem azi cumva sătui de negura realității? Și mă încumet să afirm că menirea unui astfel de discurs literar e să bruscheze cititorul apatic, să-i arate hidosul din spatele intenției literare, să reflecte acel joc de-a șoarecele și pisica în capcane mentale care tulbură.

Dacă prima parte a cărții este o pură descifrare a hedonismului sociopat, reflectat de exemplu aici:

ne băgăm lama foarfecii în unul din ochi
devenim actori de telenovele
tragem pe nas nisip
dăm în cap cuiva
câștigăm premiul Nobel pentru pace
însă oricât am încerca
nu ne ridicăm la așteptările
create de acel prim snuff film

în a doua parte a cărții ne ciocnim în plin de meterezele unor imagini plastice dedicate, nimic straniu, cimitirelor. Doar că aceste cimitire sunt epave, sunt stranii, sunt deplasate, sunt obscene sau extrem de pure. În ele nu viețuiesc personaje comune, ci dimpotrivă par dominate de prezențe obscure: turnători, îndrăgostiți și profeți.
Pentru cine scrie Andrei Petrea? E o întrebare la care îmi vine cu greu să răspund, pentru că publicul său pare să fie compus din oameni pestriți, care vor aprecia construcția lingvistică impecabilă a cărții și vor „gusta” din emfaza cu care poetul clădește, pe retina cititorului, sumbrele sale imagini.

3. „Eu sunt cartea” de Marcela Benea – pentru început, trebuie să mărturisesc că poezia Marcelei Benea este atât de cursivă, fluidă, încât te învăluie și te poartă, transformându-te într-un martor care observă creșterea lentă, dar constantă a talentului scriitoarei. Fiecare vers este parte dintr-un mozaic pe care-l plăsmuiește cu fervoare și cu deschidere, amintindu-ne nouă, cititorilor, despre nevoia de spiritualitate:

Când omul singur nu are cu cine

o vorbă schimba

cu Domnul vorbește

adică se află în reculegerea sa

permanentă: tace.

Iar Domnul ascultă ce-i spune telepatic

golul din inima omului singur.

 

Fir amar de nisip înmărmurit între ceruri…

 

Dialog mut, înfiripat

între pustiul profan și deșertul divin:

schimb inopinat de experiență.

 

Fastă, singurătatea de ea însăși se umple:

tăcere neexploatată

comă

fără frați, fără îngeri.

(Poezia „Singurătatea”).

            Marcela Benea explorează dimensiunea teluricului și a oniricului, transformând banalitatea experiențelor zilnice într-o parte din actul creației, fragmentând emoțiile și îmbinându-le:

„Ca un cerșetor moartea

se ține din urma poetului

trăgându-l de mânecă:

scrie ceva despre mine…

Hai, scrie…

Scrie acum –

Mâine va fi prea târziu.”

Poezia „Ca un cerșetor”

            Scriitura din această antologie este atât de temperată, echilibrată, suavă, după cum menționează Lucia Țurcanu în comentariul conex volumului. Și parcă nici moartea nu mai pare atât de dușmănoasă, nici uitarea atât de dureroasă – în tabloul liric al poeziilor lui Marcela Benea ne simțim ca într-un spațiu în care domnește pacea înțelegerii.

4. „Sârme” de Anda Vahnovan – poezia sa este un soi de mărturie în care-și așterne condiția de fiică a unui tată renumit, de soție și de mamă a cărei datorie este să păstreze intactă comuniunea dintre cele trei dimensiuni ale vremii. Aș spune chiar că e o tentativă de a reînvia gloria unor perioade când „căminul Institutului de Arte din Chișinău / se afla pe / Tolbuhin 33” și când „Mai multe talente adunate mănunchi / Nu găseai pe niciun alt metru pătrat”. Reminiscențele și fantomele acelui trecut care pare să fie descărcat de poveri doar în măsura în care tinerețea e fără bătrânețe, iar viața fără de moarte.

            „Înviorând lingurile din castroanele bucătăriei comune / unde clocoteau ciorbele și bârfele”, poeta ne poartă printr-un periplu în Chișinăul din vremea Eliberării și Renașterii Naționale, un punct pe axa cronologică a redefinirii noastre ca popor.

            Citind fiecare poem devii martor angajat în această călătorie sinceră numită viață în care autoarea ne poartă, ne deschide uși și ne arată atmosfera inconfundabilă a unor episoade care i-au rescris sau creionat existența.

            Construită în formațiune tripartică, „Sârme”, „Între” și „Sechele”, volumul aduce în față Sinele poetei, Eul acesteia în tandem cu Figura Paternă și Supra Sinele matern, practic o analogie a maturizării de la înțelegere, revoltă și până la fericire. Fiecare etapă pornește de la premisa unor confesiuni, precum ar fi acest minunat fragment:

„privirea mi-a căzut pe masa din fier forjat din bucătărie

unde ai lăsat, de ziua mea, ca din întâmplare,

un trandafir și mi-ai strigat din spatele ușii închise

„cu plăcere” în stilul acidulat adolescentin.

mamă de Gamer Legend în Hearthstone am devenit peste ani,

cu mărimea 43 la pantof și cu opțiunile pentru facultăți bifate.

„cu plăcere” îți voi striga după ușa închisă,

într-o încercare de a fi o mamă cool,

ca să nu îmi vezi luciul ochilor împovărați. 

de azi sunt mamă de bărbat”

            Poate că nu mă pricep să scriu prea multe despre poezie, dar despre această carte voi spune că e un balsam pentru suflet, o mângâiere primită parcă de la părinți, atunci când vrei să pleci în lumea mare. Ea oare acesta cu adevărat un debut? Mă îndoiesc. Citiți-o pe Anda Vahnovan printre rânduri și fiți martori ai unei vieți legată cu sârmele timpului.

Distribuie articolul: