1. Jurnalul unei scriitoare de Virginia Woolf – această colecție a gândurilor Virginiei Woolf, despre scrisul ei, oferă o perspectivă fascinantă asupra muncii ei și a funcționării minții ei.

„Salutari! draga mea fantomă”, se adresează Virginia Woolf eului ei mai în vârstă, despre care își închipuie că ar putea citi într-o zi scrierea din jurnal pe care o scria. Paginile sunt bântuite de sine ipotetice, dar și de personajele ei fictive pe măsură ce sunt aduse la ființă, de la imaginație până la tipărit. Scopul soțului ei, Leonard Woolf, în publicarea „Jurnalul unei scriitoare”, explică el în prefață, a fost să distileze din cele 26 de volume de jurnale ale soției sale „tot ce se referea la propria ei scriere”, oferind astfel „o imagine psihologică neobișnuită a producției din interior”. Publicat pentru prima dată în 1953, reeditat aici cu o prefață captivantă a lui Lyndall Gordon, găsiți o cronică a perioadei dintre 1918 și ultima intrare a doamnei Woolf, cu patru zile înainte de sinuciderea ei în 1941.

2. „Roșu și negru” – unul dintre cele mai bine scrise bildungsroman ale tuturor timpurilor, descriind destinul unui băiat care învață, treptat, să devină bărbat; o satiră ce portretizează fidel societatea franceză creată după bătălia de la Waterloo. Departe de a fi vorba de destinul unui băiat obișnuit, ni se înfățișează înălțarea și căderea pe scara socială a unui tânăr extrem de ambițios.

Așadar, odată cu înlăturarea lui Napoleon Bonaparte de la conducerea Franței, avem de-a face cu o societate franceză coruptă și profund viciată. Cartea urmărește povestea lui Julien Sorel, fiu de cherestegiu, inteligent și șarmant care încearcă să izbutească într-o asemenea societate. Având aspirații mari, acesta încearcă din răsputeri să urce pe scara socială. El pune, pe parcursul devenirii sale, mai mult preț pe vanitate și ignoranță, decât pe originalitate și libertatea de opinie. Începe să dobândească treptat ce vrea prin metode mârșave, prin înșelăciune și egoism.

Julien Sorel își formează caracterul trecând prin două perioade amoroase dificile, astfel încât propriile emoții îl împiedică să aibă succes, într-o ultimă instanță. Mai mult, la un moment dat, din gelozie și din prea multă patimă, bărbatul comite o crimă devastatoare. Iar aceasta îi va aduce căderea.

Stendhal susține că prin noțiunea de ‘Roșu și Negru’ înțelege cariera preoțească și cariera militară. Cele două au, de altfel, un rol decisiv în destinul lui Sorel.

Citate remarcabile din: „Roșu și negru” de Stendhal:

În acest deşert de egoism care se numeşte viaţă, fiecare se gândeşte la sine.

Curăția sufletească, lipsa oricărui simțământ de ură prelungesc, fără doar şi poate, durata tinereţii.

3. Femeia la treizeci de ani de Honoré de Balzac – roman scris între anii 1829 și 1842. Acesta povestește, alegând fundalul tulbure al războaielor napoleoniene, destinul unei frumoase doamne din înalta societate franceză din secolul XIX.

Uneori pasională, alteori pălind în fața eșecului, viață lui Julie d’Aiglemont se schimbă după iubirile care o frământă.

Aceasta se căsătorește din dragoste cu un ofițer (Victor d’Aiglemont), dar își dă seama curând de nulitatea și de lipsa lui de pasiune. Incompatibilitatea caracterelor adăugată aversiunii fizic pe care ea o simte acum pentru soțul ei o chinuie cu cruzime pe Julie. Se îndrăgostește ulterior de un lord englez, și are apoi o relație adulterină cu un tânăr diplomat francez.

Romanul este format prin combinarea mai multor fragmente narative publicate separat, unificate și completate de autor în decursul unui deceniu. Subiectul cărții este inspirat de viața doamnei Laure de Berny (1777-1836), amanta scriitorului, și tratează, cu sensibilitate, problema adulterului feminin.

Într-o postfață datată 25 martie 1834, Balzac își descria astfel propriile intenții scriitoricești: „Personajul ce străbate, ca să spun așa, cele șase tablouri din care se compune Aceeași poveste nu este o figură, e un gând. Cu cât acest gând îmbracă deosebite costume, cu atât el redă mai bine intențiile autorului. Ambiția sa este de a transmite sufletului vagul unei reverii din care femeile să poată redeștepta câteva dintre impresiile vii pe care le-au păstrat, să reînsuflețească amintirile risipite în viață, spre a scoate din ele câteva învățăminte”.

Femeia de treizeci de ani este, așadar, un studiu detaliat al emoțiilor umane, dar mai ales al dorințelor și pasiunilor feminine.

Honoré de Balzac este un mare romancier și dramaturg. Debutează cu La Comédie humaine, o serie de romane și nuvele din care fac parte celebrele Eugénie Grandet (1833), Moș Goriot (1835), Iluzii pierdute (1837), César Birotteau (1837).

4. Însemnări din subterană de Feodor Dostoievski – romanul unui mizantrop, scris de celebrul scriitor rus Feodor Dostoievski și publicat în 1864. Acesta este considerat a fi primul roman existențialist.

Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881) este unul dintre cei mai importanți și mai influenți scriitori ai lumii. Cărțile sale au fost traduse în toată lumea, după ele realizându-se numeroase spectacole de teatru și ecranizări celebre. Printre cele mai bune romane ale sale putem enumera: Crimă și pedeapsă (1866), Idiotul (1868-1869), Demonii (1871-1872), Adolescentul (1875) și Frații Karamazov (1879-1880).

Însemnări din subterană deseacă pe de o parte propriile idei ale personajului principal, care alege, în mod conștient și aproape asumat, să se înstrăineze și să se izoleze față de oameni, dar este și, pe de altă parte, o analiză a întregii societăți din Rusia secolului al XIX-lea. Protagonistul anonim se revoltă, în însemnările sale, împotriva tuturor valorilor societății, ale științei și raționalismului absolut adoptate de contemporani. Însă atunci când încearcă să–și pună în aplicare principiile și să–și exercite libertatea absolută de conștiință în care crede, rezultatele-i sunt dureroase, ceea ce îi sporește alienarea și disprețul de sine.

Protagonistul este de o sinceritate tăioasă și pulsândă. Acesta este condus de credință că „omului îi place să–și cântărească numai amărăciunea, iar fericirea nu și-o cântărește”. De asemenea, el este inteligent și profund atins de darul filosofiei. Dar, în același timp e egoist și cu reale dificultăți de socializare. Are un simț aparte al realității și intră în dedesubturile oricărui gând, neadmițând autoamăgirea sau vreo auto iertare. Se macină în gânduri și preconcepții personale.

Însemnări din subterană este structurat în două părți – „Subterana” și „Pornind de la lapoviță”. Fiecare dintre ele fiind considerate capodopere din opera lui Dostoievski.

4. Ciuma de Albert Camus – un roman publicat în 1947, care prezintă cazul unei epidemii de ciumă din orașul algerian Oran. Acesta este considerat un roman clasic existențialist, în ciuda obiecțiilor lui Camus față de această etichetare. Naratorul subliniază ideile că nu avem în cele din urmă niciun control asupra vieții, iar iraționalitatea ei este inevitabilă.

Șobolanii încep să moară pe străzile din Oran. E semn de ciumă, confirmată destul de greu de medicii orașului. Fiindcă autoritățile se mișcă încet și declară carantină abia după ce epidemia nu mai poate fi stăpânită, doctorul Rieux, unul dintre primii care au știut cu ce se confruntă, organizează el însuși echipe de intervenție. Orașul abia respira sub amenințarea morții; oamenii sunt închiși între zidurile lui și privesc neputincioși cum flagelul lovește din ce în ce mai aproape.

Ciuma este considerat unul dintre cele mai profunde și mai influente romane ale secolului trecut. Lașitate, dăruire, nesăbuință, iubire, credință și disperare – toate se amesteca și se împletesc într-o carte despre om și umanitate:

– (…) dacă ar crede în Dumnezeu atotputernic, ar înceta să mai vindece oamenii, lăsându-i lui această grijă. (…)Fiindcă ordinea lumii este guvernată de moarte, poate că e mai bine pentru Dumnezeu să nu credem și să luptăm din toate puterile împotriva morții, fără a ridica ochii spre acest cer în care El tace.

– Da, aprobă Tarrou, pot înțelege, dar victoriile dvs. vor fi totdeauna provizorii, nimic mai mult.

– Totdeauna, știu. Dar ăsta nu e un motiv să încetezi să lupți.

– Nu, nu este un motiv. Dar atunci îmi închipui ce trebuie să fie pentru dvs. această ciumă.

– Da, spuse Rieux. O interminabilă înfrângere (…)

– Cine te-a învățat toate astea, doctore?

– Mizeria.

Camus ridică o serie de întrebări despre condiția umană. Personajele din carte, de la medici și până la turiști și fugari, sunt folosite pentru a arăta efectele pe care le are ciuma asupra populației. În afară de dimensiunea existențială a operei, romanul a fost interpretat și ca o abordare metaforică a Rezistenței franceze la ocupației nazistă din timpul celui de-al doilea război mondial.

O oglindă fidelă a societății speriate, când toate măștile dispar și frica se manifestă în forma ei cea mai pură:

– Dumneata ai dreptate, Rambert, ai intru totul dreptate, și pentru nimic în lume n-aș vrea să te fac să te întorci de la ceea ce ai de gând și care mi se pare ceva drept și bun. Trebuie totuși să–ți spun următoarele: nu este vorba de eroism în toate astea. E vorba de cinste. Este o idee care poate să te facă să râzi, dar singurul mod de a lupta împotrivă ciumei este cinstea.

– Ce este cinstea? zise Rambert, cu un aer deodată serios.

– Nu știu ce e în general. Dar în cazul meu știu că ea consta în a-mi face meseria.

– A! zise Rambert furios, eu nu știu care e meseria mea. Poate că într–adevăr greșesc alegând iubirea. Rieux îl privi pătrunzător:

– Nu, zise el cu putere, nu greșești.

Albert Camus (1913-1960) a publicat o serie de romane și eseuri filosofice de impact, printre care Străinul (1942), Mitul lui Sisif (1942), Căderea (1956), Exilul și împărăția (1957).

Roman său Ciuma se termină și cu o premoniție:

„(…) bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare vreodată, poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile și în rufărie, așteaptă cu răbdare în camere, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și poate să vină o zi când spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită”.

5. Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry – este vocea sinceră din rațiunea fiecăruia, care desenează portrete nemăgulitoare ale adulților, ca fiind iremediabil de înguști la minte. În schimb, copiii ajung la înțelepciune prin deschidere și dorința de a explora lumea din jurul lor, cât și pe cea din interiorul lor. Tema principală a fabulei este exprimată în secretul pe care vulpea îi spune micul prinț: „ Ochii sunt orbi, limpede nu poți vedea decât cu inima”.

Când a apărut această carte în lumea cititorilor, criticii nu erau siguri ce să creadă despre ea, și nu a fost imediat populară. Nu era clar dacă cartea era destinată copiilor sau adulților, deși scriitorul britanic P. L. Travers a spus că are ingredientele necesare unei cărți pentru copii prin aceea că „este adevărată în sensul cel mai interior, nu oferă explicații și are o morală”. Cu toate acestea, nuvela a devenit în cele din urmă un clasic îndrăgit, povestea sa rezonând cu cititorii de toate vârstele. Saint-Exupéry a avut puțin timp să se bucure de succesul său. În aceeași lună în care a fost publicată cartea, s-a alăturat Forțelor Aeriene Franceze Libere, iar în iulie 1944 a dispărut în timp ce zbura într-o misiune de recunoaștere, doborâtă.

6. Procesul de Kafka este o distopie despre paradoxul birocrației și nedreptății sociale, în care încă mai trăim. Avem și acum persoane care sunt vandalizate ani de zile de corupția și hilarul justiției, care nu-și pot apăra drepturile pentru că sunt prea neînsemnați, pentru nu-și cunosc drepturile sau nu au posibilitatea/șansa de a se apăra. Procesul prezintă, printr-o stufoasă serie de parabole, viziunea halucinantă, grotescă, tragicomică a autorului asupra realității.

Protagonistul cărții, Joseph K., este un bărbat de 30 de ani, care este arestat pentru un presupus delict tainic, despre care nu se știe nimic. El este lăsat în libertate și poate merge la serviciu, cu condiția să participe la anchetă.

El asistă la repetate întâmplări halucinante în tribunalul propriu-zis. Birocrația tribunalul, la rândul său, este construit de o așa manieră încât fiecare își știe statutul. Dar Joseph tot nu află ce i se incriminează.

Deși inculpatul își găsește la un moment dat un avocat adevărat, acesta se dovedește a fi și el la fel de corupt ca ceilalți, că Josef întâlnește client de-al avocatului care îi dezvăluie că a devenit sluga lui. Acesta este momentul în care K. decide că se va apăra singur la proces. În scurt timp însă, protagonsitul află că niciun inculpat nu a fost vreodată achitat și că procesul poate dura la nesfârșit…

Iar în ziua împlinirii vârstei de 31 de ani, acesta este asaltat de doi necunoscuți, dus în afara orașului și injunghiat de două ori în inimă. Îi e oferită atunci pe loc oportunitatea de a se sinucide, dar acesta refuză spunând că își merită soarta deoarece „și-a ratat posibilitățile de afirmare umană“. Se poate, de altfel, afirma că Joseph a fost condamnat încă din momentul arestării. Nu doar din cauza corupției sistemului, ci din cauza modului lui indiferent față de acuzații și arestare. Ultimele cuvinte ale lui K. sunt:

​​Ca un câine!

Ca și alte romane ale lui Kafka, Procesul nu a fost niciodată finalizat, existând mai multe posibile finaluri.

7. Invitația la eșafod de Vladimir Nabokov  – să începem cu obișnuitul început, unde, între cei patru pereți reci ale fortăreței, este adus Cincinnatus, eroul acestui roman, condamnat la moarte. În foarte scurt timp ne este clar că această închisoare nu este una obișnuită, pentru că prizonierul nostru este unicul deținut, directorul refuză să îi comunice data execuției, iar soția sa este singurul vlăstar de nădejde care ar putea să îi facă legătura cu lumea de afară, așa și nu mai apare. Locul în care este ținut este atât de bizar, nechibzuit, cel mai necioplit spațiu pentru a-ți petrece ultimele momente din viața ta. Neavând dreptul la vise (cele din somn), dreptul de a-ți vedea nevasta, să dansezi sau să cânți doar când au chef gardienii, iar direcția nu va răspunde acesta dispare.

Ideea sau sufletul acestei lecturi melopeice este unul cât se poate de simplu, dar foarte important. Noi ne cărăm poverile pe umeri, unele fără de sens, uneori ne biciuim pentru lucruri inutile, iar invitația la eșafod este – o invitație spre eliberarea greutăților pe care ni le inventăm de-a lungul vieții noastre, fără de sens și crude, pentru că noi avem această putere doar dacă avem dorință, să nu ne mai victimizăm, să ne acceptăm bobârnacele și să o luăm de la capăt.

„Și atunci deținutul hotărî că e timpul să acționeze. Grăbindu-se îngrozitor, tremurând tot, încercând totuși să nu-și piardă stăpânirea de sine, el scoase din geamantan și-și înălță cizmele de cauciuc, își puse pantalonii de pânză și haina în care era atunci când fusese arestat; găsi o batistă, două batiste, trei batiste (le transformă rapid în cearșafuri care se leagă cap la cap); pentru orice eventualitate, băgă în buzunar o bucată de sfoară de care mai era încă atașat un mâner de lemn pentru transportul pachetelor (nu intra, capătul îi atârna afară); se repezi spre pat ca să bată și să acopere perna cu pătura, astfel încât să pară că cineva nu doarme; dar nu făcu asta, ci se năpusti spre masă ca să apuce foile scrise; dar și acum își schimbă direcția la jumătatea drumului, pentru că gândurile i se încâlceau din cauza ciocănitului nebunesc și biruitor…”

8. Lolita de Vladimir Nabokov – romanul este renumit atât pentru stilul inovator, cât și pentru subiectul controversat: naratorul cărții și protagonistul ei, Humbert Humbert, devine obsedat sexual de o fată de 12 ani, pe nume Dolores Haze.

Humbert este un profesor de 40 de ani, divorțat, care are o sensibilitate acerbă față de copilițele de 12-14 ani. Devine chiriaș la o doamnă trecută de frumusețea cireșului înflorit, care se întâmplă să fie mama unui pui de fată de 12 ani, Dolores (Lolita – nimfeta care i-a cucerit inima în câteva clipe blestemate).

Acum, doresc să introduc următoarea idee: între limitele de vârstă de nouă și paisprezece există fete care, pentru anumiți călătorii enoriași, de două sau mai multe ori mai mari decât ei, dezvăluie adevărata lor natură, care nu este umană, ci nimfă (adică, demoniac) și aceste creaturi alese pe care le propun să le desemneze ca „nymphets”. 

Detalii privind desfășurarea următoarelor evenimente nu dau, ele pornesc avalanșa unei iubiri bolnave, care mi-a tăiat respirația, și nu în sensul cel plăcut. Niciodată nu știi pe cine inviți în casa ta, ce fiară se ascunde sub aspectul unui gentleman respectabil.

Cu siguranță, nu este o poveste de dragoste, una plăcută sau frumoasă, suntem în fața unui eșec moral, o confesiune, o mărturisire, în teatrul unui singur actor. Parcă mi-l închipui, stând pe scenă, plin în sudoarea explicațiilor care să îl absolve de acuzații, în timp ce noi l-am omorât, pentru că nu îl înțelegem.

Distribuie articolul: