M-am trezit ciufulită și cu o poftă grozavă de cafea. Dar nu am timp decât să-mi aleg ținuta pentru azi și să mă machiez. Îmi caut telefonul pe sub perne ca să-l trec de la silențios la regim normal – vai, două apeluri nepreluate! Erau de la tine. Am încercat să-ți telefonez, dar apelul nu poate fi efectuat. De ce tocmai acum trebuia să mi se termine creditul? Crăp de ciudă și-mi vine să mușc din pereți.

Mi-a luat exact un sfert de oră să fac duș, să mă îmbrac și să mă fardez. Am fugit din casă, urc în mașină și ajung în dreptul unui butic. Cobor să-mi iau o cartelă de reîncărcare. Bucuroasă că în mai puțin de două minute îți voi auzi vocea caut, foarte atentă, telefonul în geantă. Ce coșmar, nu-l găsesc! Sunt disperată. Cred că l-am uitat în mașină.

Cotrobăiesc pe sub scaune, dar nici acolo nu e. Ah, l-am uitat acasă, pe pat, dar acum nu mă mai pot întoarce, am fixate câteva întâlniri foarte importante.

De dimineață până seara am avut câteva ședințe cu pauze mici între ele, cât să reușești să mergi la baie. Cel mai îngrozitor lucru era că prin preajmă nu se găsea nici un telefon fix, bine măcar că era cafea… și prăjituri.

Seara târziu am scăpat de discuțiilea acestea, care provoacă dureri de cap. Sar în mașină și ca vântul ajung acasă. Mă reped în dormitor și îl văd cum stă aruncat pe o pernă. Îl iau și vreau să-mi încarc contul, ca să te pot suna, dar văd că e mort – nu mai are baterie. Probabil cineva m-a telefonat, într-o disperare, până telefonul meu a leșinat… poate chiar tu m-ai căutat…

Îmi caut încărcătorul în dulap, dar acesta nu e. Mda, se pare că l-am uitat la birou. Înnebunită de nervi, îmi trec degetele prin păr și îmi vine să mi-l smulg de ciudă. Dar stai! Telefonul fix!!! Sar iute în picioare și o zbughesc în antreu, iau telefonul, formez numărul, apoi aduc receptorul la ureche și aștept – nimic! Nu se aude apelul. Stau așa vreun minut și ca un deja vu îmi apare în fața ochilor factura de la telefon, care, bineînțeles, nu a fost plătită.

Scrâșnesc din dinți și îmi vine să mă iau la palme. Doamne, ce mă urăsc! Îmi înșfac geanta de pe măsuța de la intrare și cheile de la mașină. Merg la lift, dar e ocupat. Nu mai aștept și o iau la pas pe scări.

Furioasă merg pe străzi și privesc atent să văd dacă nu este undeva un telefon public. Văd câteva, dar nu am cartelă pentru ele, ce să fac? Cine la ora asta stă cu cartele să aștepte vreo nebună ca mine? Mi-am amintit că la Gara de Sud este tot timpul cineva lângă telefonul public, care mai face un ban cu acele cartele. Nu mai stau mult pe gânduri și mă îndrept acolo.

În sfârșit, am găsit! Dar trebuie să aștept, că mai mulți pasageri, care pleacă în afară, au făcut coadă, probabil le comunică celor dragi la ce oră vor ajunge, să știe când să-i întâmpine.

Îmi aștept nerăbdătoare rândul țopăind de pe un picior pe altul, am început să-mi mușc și unghiile. După vreo zece minute am luat receptorul în mână. Am respirat adânc să mă calmez și formez numărul.

Aud cum se duce apelul – nimeni nu răspunde, dar eu sunt insistentă. Într-un final aud o voce lascivă de femeie. Rămân perplexă… ea întreabă cine e la telefon? Eu mi-am pierdut graiul și mă sufoc din cauza nodului care mi s-a pus în gât… la această oră târzie cine ar putea răspunde la telefonul tău?

Distribuie articolul: