Experiența ei reflectă traiectoriile a mii de femei moldovence care pleacă în străinătate pentru muncă. Este vorba despre Aurica Chihai-Grecu din satul Cociulia, raionul Cantemir. Cu peste 20 de ani de muncă în Austria, povestea ei a fost transpusă într-un film documentar în trei părți – o producție care a impresionat întreaga Europă.

Din cauza sărăciei, a decis să plece în străinătate, lăsându-și soțul și cei doi copii acasă. A ales Austria ca destinație, unde se aflau și surorile ei. Procesul de adaptare a fost dificil, dar a dat roade. Aurica povestește că a început să învețe limba germană și a reușit să aibă chiar trei joburi simultan: a fost bonă, a făcut curățenie și a lucrat ca maseuză.

Una dintre femeile la care lucra Aurica i-a povestit despre ea soțului, un tânăr regizor. Acesta s-a arătat interesat de subiect și i-a propus Auricăi să facă un film documentar despre viața ei.

„Scopul lui a fost de fapt să ilustreze viața femeilor moldovence, care lucrau în Austria. (…) Când am început filmările am filmat doar cum fac curățenie și aveam caseta primită de acasă cu înregistrarea copiilor și a soțului. Am pus caseta la televizor și când i-am văzut cât sunt de mari, nu îmi venea să cred că în doi ani atât de mult se poate schimba totul. Copiii parcă erau mari, soțul parcă era altfel. Caseta a fost foarte emoționantă”, dezvăluie Aurica în cadrul unui „Monolog”.

Filmările au continuat și acasă, în Moldova, atunci când ea s-a întors în țară: „Am plecat acasă. Ne-au filmat când ne-am întâlnit, au fost niște emoții, lacrimi, plângea tot autocarul, până și șoferii”.

După o anumită perioadă, în familia Auricăi s-a întâmplat o mare nenorocire. În urma unei mici cerți, soțul femeii s-a sinucis.

Atunci echipa de filmare s-a întors în Moldova, însă femeia a refuzat să se facă filmări.

„Când a venit nu-mi venea să cred că erau din nou cu camera de filmare, cu toată echipa. M-am supărat cam rău pe ei. La mine era o tragedie și nu le-am permis să filmeze. (…) În final el a luat secvențe de la înmormântare, de acasă nimic.”

După mai mult de un an în care s-a aflat în Moldova, Aurica a decis să se întoarcă în Austria. „A început o perioadă foarte dificilă, am intrat în depresie, nu mă puteam concentra la lucru. Până într-o zi în care soția regizorului m-a luat într-o parte și mi-a spus: „Ajunge!”. De la întoarcere am stat trei ani fără să vin acasă”, mărturisește Aurica.

Primul film a fost denumit „Satul fără mama” și a fost lansat de Ziua Mamelor, în primul weekend din luna mai, își amintește Aurica. Ulterior, ea a început să primească multe scrisori de la austrieci, de compătimire, de încurajare, iar unii chiar îi propuneau să-i trimită bani.

„Regizorul a filmat întoarcerea mea în Elveția, cum am ajuns la Gara de Vest. M-a întrebat cu ce scop vin, ce gânduri am, cu ce puteri vin. Altă dată a venit singur în Moldova și a filmat cum se descurcă copiii fără mine. A filmat cum Victor taie o găină, cum Diana face mâncare, le-a pus întrebări. Filmul a avut succes chiar de la prima apariție pe ecrane, un număr impunător de vizionări a avut. Asta l-a motivat pe regizor să meargă mai departe. A văzut că tema socială e o temă foarte bună, interesantă pentru lume”, povestește femeia.

A urmat și un nou film, cu o durată de 92 de minute. În 2012 a fost lansat documentarul „Mama ilegală”, în care se povestea despre mamele care pleacă ilegal la muncă peste hotare. Trei femei au fost principalele eroine ale producției.

„Am fost invitată la premieră, la un teatru mare. Toată lumea a plâns. Filmul a fost difuzat în Germania, Franța, Polonia, dar și în Moldova. Totodată, a luat marele premiu la un concurs din Baku. Filmul a fost arătat și în Parlamentul European. Când s-a terminat filmul au început dezbaterile și mulți europarlamentari au înțeles problema țării noastre.”

Ajunsă la vârsta de 45 de ani, Aurica și-a spus că, la 50 de ani, orice s-ar întâmpla, ea se va întoarce acasă pentru totdeauna. Regizorul a decis că asta e o bună încheiere a „poveștii cinematografice” a eroinei sale. Filmul mai ilustrează și eforturile Auricăi în a aduce în sat o ambulanță, întrucât cea existentă era de pe vremea sovietică.

„În martie 2022 am revenit acasă cu bagajele. Am simțit ce plăcere e să trăiești în țara ta, în casa ta. Eu acum realizez că lupta mea nu a fost în zadar”, mărturisește Aurica.

 

Distribuie articolul: