Liviu Tverdostup, soțul Doiniței Prodan, o tânără mămică a două fete, care a pierit într-un tragic accident în capitală, a povestit în detaliu despre ultima dimineață în care și-a văzut soția sănătoasă, cum a acceptat tragedia care a lovit familia sa și cum își imaginează viața fără ea. Într-un interviu pentru un podcast cu Titania, Liviu a dezvăluit cum s-a întâlnit cu Doinița, natura relației lor și părerea sa despre propunerea de a mări pedepsele pentru șoferii care conduc sub influența alcoolului sau fără permis și provoacă accidente mortale.

„Doinița și cu mine am interacționat ca prieteni timp de doi ani, iar într-o zi am decis să devenim un cuplu. Ne-am întâlnit la un club numit “Toast masters” din Chișinău, unde oamenii dezvoltau abilități de vorbire în public. Acolo am văzut-o pentru prima dată pe scenă, recitând proză. Era pasionată de poezie și recitare. După doi ani ca prieteni și colaboratori în diverse proiecte, am hotărât că e momentul să fim un cuplu”, a amintit Liviu.

Liviu a relatat cum a aflat despre accidentul care i-a schimbat viața pentru totdeauna:

“Am primit un apel de la mama ei, cu unele erori în informații. Am înțeles că Doinița a fost implicată într-un accident cu prietenele ei, dar inițial am crezut că era vorba despre fiicele lor. Era un moment de panică, dar apoi am aflat că nu erau copiii ei implicați. Era ziua ei de naștere, așa că se întorcea de la părinți acasă și se pregătea să sărbătorească cu prietenele în oraș. Împlinise 29 de ani.”

Liviu și-a amintit cu emoție cum a fost ultima dimineață petrecută alături de Doinița înainte de accident:

“Era o dimineață în care strălucea de fericire. Copiii erau foarte bucuroși, iar Doinița îi ținea de mâini și îi târa prin casă. Era o atmosferă magică, o fericire pură. Era un comportament neobișnuit pentru ea, care era mereu perfectionistă și atentă la detalii. Era ziua ei de naștere și se bucura de fiecare clipă, transmițând o stare de bine. Avea o energie extraordinară, iar asta m-a surprins.”

Liviu și Doinița s-au auzit la telefon chiar înainte de accident, iar aceasta a fost ultima lor conversație. Liviu a mărturisit că Doinița era foarte fericită și plină de viață în acea dimineață.

„Manifestarea comportamentului ei era neordinară, atât de neordinară încât capta atenția pe loc drept. Ea radia, strălucea de bunătate. Fetițele au apucat-o una de un picior, alta de altul și zâmbind ea mergea și le târa prin casă și ele: „Mami, mami”. Era așa o fericire și o stare de extrem de multă bunăstare. Niciodată nu am simțit așa ceva din partea ei, așa ceva transmitea. Apoi a mai fost momentul cu renunțarea la spălatul vaselor: „Ce e cu tine? Trăiește clipa, e o stare magică, în care totul e bine. Lasă că pe urmă spălăm. Ceea ce nu a fost niciodată, pentru că ea era mereu cumva perfecționistă. A fost pentru mine al doilea „De ce? Cum așa?” Îmi explicam mie că ar fi din cauza că e ziua ei de naștere și asta o inspiră, o face să zboare. Ea parcă zbura, nu mergea în ziua aceea”.

Liviu și Doinița s-au văzut pentru ultima oară dimineața, în acea zi:

„Ultima oară ne-am văzut dimineața, dar la telefon ne-am auzit chiar înainte de accident, ea m-a sunat cu câteva întrebări și aceea a fost ultima discuție. Ultima ei discuție în general a fost cu un martor de la fața locului, care vorbea în engleză și ea i-a dat numărul mamei să o sune, și gata”.

Din schița agentului constatator, nu pot spune ce ar fi putut ea face mai bine, pentru că e absurd. E a doua bandă pe contrasens. Când cineva iese pe contrasens deja e „what?”, dar când e a doua bandă… Erau trei benzi, era pe cea din mijloc. Asta e ceva așa… Deseori pe mine mă întreb, ce reacție aș fi avut eu, evident că nu ai așteptări că trebuie să reacționezi la o mașină care-ți va veni în față. Când ești pe prima bandă, ești mai încordat, te uiți la cei din urmă, dacă nu a adormit nimeni din față, dar pe celelalte benzi e relaxare totală. Și a fost sub camerele de viteză”, menționează soțul Doinei.

„Șoferul a avut antecedente, câte nu cunosc, pentru că nu am băgat capul în aceste informații, pentru că nu iubesc să sap mult în consecințe. Nu ai ce căuta acolo, poți oleacă să vezi ce a dus la această tragedie și focus atenție la să nu mai fie așa ceva. Ce e de făcut pentru a nu mai avea niciun așa caz. Aș dori să simt că măcar a murit ea, dar asta a dus măcar la ceva, nu i-a fost furată viața în zadar”, spune Liviu.

În ceea ce privește propunerea de a înăspri pedepsele pentru șoferii care conduc sub influența alcoolului sau fără permis și provoacă accidente mortale, Liviu are o perspectivă diferită:

“Înăsprirea pedepselor poate avea un impact statistic, dar cred că problema principală este atitudinea șoferilor. Oamenii ar trebui să conștientizeze că atunci când sunt la volan, au în mâinile lor viețile altor oameni, nu doar a lor. Ar trebui să se gândească că acolo pot fi mame, iubite, frați. Atitudinea și responsabilitatea personală sunt esențiale. Trebuie să învățăm încă de la vârste fragede să fim șoferi responsabili, care respectă regulile și viața celor din jur.”

Liviu spune că așa atitudine a întâlnit atunci când a avut ocazia să șofeze în SUA:

„Poate că era zona de plajă, dar era feeric. Intersecție cu 4 semne de stop, cum să mergi? Era în baza limbajului corpului, și era atâta cedare. Ce simți tu? Simți că ești respectat, tuturor le pasă de tine, dacă tu cumva accelerezi, toți deodată te lasă să treci, omul poate are o urgență, poftim. Nimeni nu se gândește că tu profiți de asta. Ai profitat? Fă ce vrei, eu ti-am dat prioritate. Asta e atitudinea lor, e magie. Acest lucru trebuie de la vârstă micuță de învățat, de la 3-4 ani, ca el de mic să crească cu ideea că atunci când va veni ziua să șofeze, va fi șoferul respectuos, care se va opri la 30 de m de la zebră, nu cu bara de protecție în fustă. Trebuie de gândit cum de crescut, de înrădăcinat starea asta, dar numai asta poate da rezultat. Dar așa, că noi arătăm consecință gravă, el o va cunoaște și o va înfrunta deja după ce a făcut gafa. Too late tu apologize.

Liviu nu era acasă când a aflat despre tragedie:

„Eu aveam un parteneriat cu o companie de carholding din America și eram în proces de învățare, de 10 zile. Eram în proces de studiu când am fost sunat și atunci a fost ultima oară când am vizitat acea companie. E acel moment când vine foarfeca și taie tot odată și după asta te înveți să trăiești”.

Liviu a împărtășit și cum a simțit el pierderea soției sale:

“Acceptarea acestei pierderi a fost un proces dificil pentru mine. Mă gândeam la moduri în care pot să continui fără ea în viața mea. Îmi imaginam cum ar fi fost dacă nu ar fi fost copiii noștri în viața noastră. Acum, responsabilitatea mea a crescut, simt că Doinița mă urmărește și îmi așteaptă să fac totul cât mai bine. Într-un fel, cred că există o energie acolo sus, unde este Doinița, și asta mă ajută.”

Eu am acceptat asta, mult am stat și m-am gândit cum, pe care raft să aranjez asta în viața mea. Cât de absurd nu ar arăta, dar eu mi-am imaginat pierderea și a copiilor cu ea în accident și a fost sfârșitul lumii. Evident că deloc nu e mai puțin dureroasă pierderea ei, nu pot calcula, mintea nu poate proiecta cum ar fi fost dacă nu erau nici copiii. Am acceptat că așa a fost să fie. Dacă eram un tip de cuplu în care fiecare își trăia viața în lumea lui, ar fi fost simplu, dar la noi toate activitățile erau interconectate și acum a dispărut persoana cu care totul era legat. Încercarea de a a lega totul la loc e ceea ce trebuie să fac și simt de parcă ea are așteptări de la mine, că eu trebuie să facă asta bine. Ea se uită, haide să vedem cum faci tu așa. Eu o știu pe ea, mi-am imaginat că eu sunt acolo și ea aici și ce mesaj aș avea eu pentru ea. Respectiv, eu știu ce mesaj are ea pentru mine, asta a clarificat totul. Da, durere, suferință, e ok să ai durere, dar fă treabă, timp încă este, sunt multe sarcini, acționează. Și am speranța că într-un moment mai dificil, îmi va desena un semn cu pensula, că e aici, să nu mă tem. Nivelul de responsabilitate deodată a crescut, simt că ea non stop vede tot ce fac și cum gândesc, până acum îmi vedea doar gândurile, asta pune presiune pe mine că trebuie să fac totul cum e mai bine, nu am dreptul la greșeli. Asta m-a ajutat să am o suferință controlată”, spune Liviu.

Bărbatul și-a expus opinia și cu privire la modul în care au procedat medicii, în cazul soției sale:

„Pe Doinița au indus-o în comă, din cauza că avea foarte multe fracturi. E cea mai rea parte a poveștii, deoarece e ceva unde nu poți afla adevărul, din cauza lipsei de competență. Chiar dacă eram medic de profesie, poate aș fi conștientizat unde e adevăr și unde nu, dar așa nu îmi puteam da seama când sunt mințit și când mi se vorbește adevărul. Tot la mine se gândeau, poate să mă deprind cu ideea că lucrurile merg rău”.

„Eu prima oară am vizitat-o în secția de Reanimare, m-am apropiat de corpul ei, mă controlam emoțional, am început să discut cu ea, i-am transmis compasiune, dar din moment ce vorbeam, pentru prima oară am simțit cu sufletul, nu cu mintea, că nu e o viață prezentă acolo. Începeau să-mi curgă lacrimi, pentru că înțelegeam că mă amăgeam singur pe mine, nu era luminiță acolo. Poate e paranoie și specialiștii din domeniu vor zice că asta e tot ce pot să-mi imaginez la nivelul meu, îmi asum asta. Dar cum arăta asta vizual, înțelegeam că mai devreme trebuia să ne luăm rămas bun. Speram, dar, totodată, înțelegeam că în zadar, dar nu puteam să nu sper, era speranță, era energie, medicii niciodată nu mi-au zis că șansele sunt 49 la 51, mereu a fost 50/50”, dezvăluie Liviu.

Și aspectul cu transportarea peste hotare, nici nu am știu că există așa ceva. Într-un fel gata, era șansa șanselor. Când am auzit informația asta, parcă Dumnezeu a dat mâna din cer și a zis:

„Na, țineți, să puteți rezolva”. Dar până la urmă nu a fost posibil de transportat, chiar și clinica de acolo la fel spunea.  A fost ca un film în care ești observator, ți-au legat mâinile și uite cum se îneacă corabia. Maxim ce poți face e să te uiți și plângi”, mărturisește soțul Doinei.

Vestea tragică a venit pe 6 august:

„La ora 1:00, a ieșit medicul și a zis că gata. De pe 24 iulie până pe 6 august, de dimineață până seara, mergeam în acel spital ca acasă. Mă înfricoșa faptul că va veni ziua când va trebui să trăiesc fără ea, era cel mai strașnic. Am trăit-o și m-am dus deodată acasă, să o trăiesc cel mai greu, cu toate pozele pe pereți, să doară și creierul să conștientizeze. Am dormit foarte puțin în acea noapte, am plâns, am suferit conștient”.

Liviu a dezvăluit că fetițele lor, Teia și Mira, simt că ceva nu este în regulă, dar încă nu au aflat despre pierderea mamei lor. Familia încearcă să abordeze această situație cu atenție și să le protejeze de șocul informației.

„Ele simt că ceva se întâmplă. Posibil Teia deja știe că ceva s-a întâmplat, ea cunoaște că mama a nimerit în accident și e la spital și duce o luptă grea. Mira nu concepe, doar simte. Acum, cu ajutorul psihologilor încercăm să aflăm dacă putem să-i oferim Teiei informația, ca să nu o rănim. Mulți zic că trebuie urgent, alții zic pentru ce, dacă nu înțelege totalmente, mai așteaptă un pic, oricum nimic nu se mai poate schimba”.

„Unul m-a spart așa cu argumentele lui: „Cine ție ți-a dat dreptul să decizi pentru ele cum să-și ia rămas bun de la ea? Imaginează-ți că tu ai vârsta lor, ești acasă și te întreabă dacă vrei să o vezi pentru utlima oară. Asta m-a aruncat într-un haos, dar am discutat cu persoane care au trăit exact așa scenariu, și-au pierdut mama, aveau 3-6 ani și mi-au oferit un feedback, cum a fost. În toate cazurile au zis că dacă ar da timpul înapoi, ar dori să fie acolo, dar 100% nu ar dori să vadă nimic: „Văzutul m-a traumat tragic de tare, când îmi aduc aminte acum de mama, e doar bocete, țipete, urlete, cruci, pământ, negru, închis, capac, niște cadre toate negre. Și cu ce am rămas acum despre mama? Numai cu negru.”Atunci noi am ales să le ținem umbrite de această informație, mi-am asumat. Mai este un moment, fetița mai mare deja trăiește în regim alarmant, conștientă că există o problemă cu mama. O afectează, starea ei, de 2-3 ori pe zi întreabă dacă am vorbit cu mama. Asta mică tot așa simte, doar că fără cuvinte, simte, comportamentul ei e foarte schimbat, Mira a devenit absolut alt om”, adaugă Liviu.

În final, Liviu a vorbit despre cum a învățat să trăiască cu această pierdere:

“Am acceptat că viața a luat un alt curs și acum încerc să mă adaptez la noua realitate. Cu toate dificultățile și suferința, nu am lăsat cuvântul ‘depresie’ să intre în vocabularul meu. Încerc să trăiesc conștient și să fac tot ce pot pentru a onora memoria Doinei.”

Este o poveste emoționantă și profundă despre iubire, pierdere și adaptare la schimbările inevitabile din viață.

Aducem aminte că, Doinița este victima șoferului care conducea în stare de ebrietate și a provocat un accident la Botanica, pe 24 iulie. Cinci persoane au fost transportate la spital și patru mașini au fost avariate.
Pe data de 6 august, Doina Prodan, mama a doi îngerași s-a stins din viață, pe patul de spital.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: