Orice țară are locuri frumoase care merită a fi știute, vizitate, apreciate și recomandate mai departe. În context, este bine să ne cunoaștem și personalitățile culturale ale țării. Azi, vorbim despre legendara formație „Noroc”, care a fost contestată în perioada sovietică. Melodiile formației au fost pe buzele melomanilor acelor vremuri, însă actuale și azi.

 

„Mugurel” a luat naștere în urma scindării Ansamblului de tinerei, pornit la drum de Isidor Burdin și preluat mai apoi de Lucian Cocea. În prima parte a programului ansamblul interpreta muzica populară, iar în partea a doua – estradă. Așadar, „prima parte” s-a transformat în ansamblul „Mugurel”, iar „cea de-a doua parte” urma să se transforme într-o mică formație de estradă. Din ansamblul de tineret făcea parte și Mihai Dolgan, care, din 1966, stătea la cumpănă – să-și continue studiile la Școala de Muzică „Ștefan Neaga” ori să activeze în continuare la Filarmonică. Atunci vine un impresar  de la Penza, unde Ansamblul de tineret fusese în turneu, și îi propune lui Mihai Dolgan să creeze un colectiv artistic, în care ar avea posibilitatea să experimenteze. Dar directorul Filarmonicii, Alexandru Fedco, aflând de intențiile pretinsului impresar, îl cheamă pe Dolgan și-i zice: „Măi Mișule, de ce pleci tu acolo, dacă poți face și aici ceea ce-ți dorești”. Și Mihai, năucit de jazz, înaripat de Isidor Burdin și provocat de Marino Marini și „Beatles”, se decide să facă ceea ce își dorea. Iată în acest context a apărut grupul „Noroc” – primul mesager al rockului în fosta Uniune Sovietică.

Formația „Noroc” va debuta oficial în cadrul Festivalului „Mărțișor”, inaugurat de Alexandru Fedco și Gleb Ceaicovschi în anul 1966.

În anii 1966-1970, cât a activat, în formula lui legendară, „Noroc”-ul a editat doar două discuri. Primul, apărut în anul 1968, cuprindea două piese: De ce plâng ghitarele și Cântă un artist. Cel de al doilea, apărut în 1969, a fost completat cu alte două piese: Copiii soarelui și Dor, dorule.

Din păcate, în anii de activitate a echipei conduse de Mihai Dolgan nu existau nici topuri republicane, nici unionale. Doar după participarea „Noroc”-ului la Festivalul „Bratislavska Lira”, piesa Cântă un artist (pe un text nou, în limba cehă), interpretată de frații Bodolan, s-a menținut în fruntea topului din Cehoslovacia aproape un an. Și dacă se menționează de prima deplasare a ansamblului peste hotarele URSS, ar trebui să menționăm că și participarea la festivalurile internaționale de muzică ușoară este o dovadă a valorii și popularității unui grup sau a unui interpret. Dar prima participare a „Noroc”-ului la un festival internațional a fost și ultima, iar melodia Cântă un artist a intrat în topul din Cehoslovacia după ce „Noroc”-ul a fost izgonit din Moldova.

Circumstanțele enumerate mai sus ar putea nu doar să descurajeze tentativa de a reconstrui istoria „Noroc”-ului, dar și să o facă imposibilă.

Aurelian Dănilă, doctor habilitat în studiul artelor, profesor universitar, afirmă în cartea ROCK-ul, „NOROC”-ul & noi de Mihai Poiată că își amintește „de perioada când Dolgan a început să adune tinere talente pentru formația sa, pe unii i-a găsit în școala «Eugen Coca» (actualmente «Ciprian Porumbescu»), care pe atunci se numea Școala muzicală specială de 11 ani. Anume de la noi au fost „recrutați” frații Alexandru și Anatol Cazacu, Valentin Cazacu. Nimeni dintre ei nu avea studii terminate. Nici chiar Dolgan. La Filarmonică nu prea luau în calcul chestia asta, iar la școlile de muzică nu-și prea făceau iluzii în privința viitorului celor veniți de la țară  .”

Dar despre mărturiile lui Mihai Dolgan cum familia lui a fost deportată în Bureatia, aflați în alt material.

Sursa: ROCK-ul, „NOROC”-ul & noi de Mihai Poiată

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: