Deși a crescut practic printre profesori, Natalia Țurcanu, n-a visat nicio clipă măcar că va deveni profesoară de istorie și educație civică. Acum recunoaște că exersează câte puțin din cam tot ce și-a dorit să devină când era copil: jurnalist, actor, regizor, avocat… Ce a educat în ea pedagogia, cum au schimbat-o elevii și ce provocări întâlnește, de 15 ani de când este în domeniu, aflăm de la Natalia Țurcanu. Apropo, o cunosc foarte bine elevii liceului „Dante Alighieri” din capitală, iar din toamnă, Natalia va preda istoria și educația civică la Liceul „Da Vinci”.

A vrut să se facă actriță și regizoare

„Mama mea fiind profesor, activitatea aceasta îmi era familiară din copilărie, dar nu mă gândeam să o îmbrățișez. Eu am crescut printre profesori și grijile lor, am trăit bucuriile lor. S-ar părea că am devenit profesor în rezultatul circumstanțelor, dar, cert este, că am ajuns aici ghidată de natura și felul meu de a fi, așa încât lucrurile s-au aranjat armonios. Oricare dintre profesiile dorite de-a lungul copilăriei și adolescenței, jurnalist, actor, regizor, avocat, pot fi, parțial, exersate, în fața clasei, acolo eu sunt câte un pic din toate. A fi profesor este un fel de a fi, aparent atotștiutor, atotputernic”, crede Natalia Țurcanu.

Pedagogia – misiune personală

„Cred că cea mai simplă cale este să fii sincer și firesc. Când am conștientizat acest lucru și mi-am exprimat liber firea, fără a mă ajusta unor tipare profesionale impuse de stereotipuri, ci doar celor cerute de bunul simț, am început a simți satisfacție de la ceea ce fac. Iată de ce, un profesor trebuie să-și lase la vedere latura umană, ca elevii să vadă dincolo de identitatea profesională, să nu ne perceapă doar ca pe niște persoane rigide, excesiv de pedante și depășite de timp și să înțeleagă că suntem oameni interesanți. Mi-am făcut și un fel de misiune personală din a transmite mesajul că poate fi cool să fii profesor, poate reușesc să determin măcar un tânăr să urmeze această profesie. A fost o provocare să stabilesc distanța optimă dintre mine și elevi, pentru a obține încrederea lor și a-mi menține, în același timp, autoritatea”, declară profesoara pentru EA.md.

Pedagogia este, dincolo de formare de competențe, o artă a relaționării interumane. Iată, această artă mi-am dorit s-o pot însuși și mi-a cerut efort la început.

Aprecierea profesorului – importantă pentru elev

„Rezultatul muncii noastre este greu măsurabil, iar asta poate fi frustrant, dar există situații, care îți dau încrederea că faci corect lucrurile. Mă simt încrezătoare, când văd reflectate, în faptele oamenilor ce-mi sunt sau mi-au fost elevi, valorile în care cred și, conștient sau mai puțin, le-am cultivat la ei. Printre cele mai mari satisfacții, o am atunci când elevii țin să împartă cu mine bucuria unui succes sau își doresc să fiu prezentă la un moment al lor de glorie. Pentru mine este un indicator relevant, faptul că pentru ei este importantă aprecierea mea”, ne mai spune Natalia.

Echidistanța e o măiestrie… și în pedagogie

„A avea favoriți printre elevi și a mai și manifesta asta, este o lipsă de profesionalism. Îmi pare că astfel nu ne ajunge măiestrie pentru a fi echidistanți. Nu știu cum pare elevilor mei, dar, în realația profesor-elev, nu am avut niciodată favoriți, chiar dacă în cea interumană dau preferință unor anumite calități. Să pui în valoare, în egală măsură, toți 30 elevi la o lecție este dificil, dar, uneori, omului din bancă i-ar fi suficient să-ți oprești privirea în ochii lui, măcar o clipă, pentru a ști că ai fost și pentru el la acea lecție. De asta poate, la fiecare început de an școlar, este mai important pentru mine să cunosc așteptările elevilor, chiar dacă vin cu planuri și un cap plin de idei, realizarea lor va depinde foarte mult și de tangența acestora cu necesitățile elevilor”, ne mărturisește profesoara de istorie Natalia Țurcanu.

Omul care trebuie să fie în viitor

„Unui profesor i se cere să știe, să poată, să fie în viitor! El crește cu multe investiții, financiare și de timp, pentru formări, inclusiv în afara limitelor sistemului nostru. Observ că este dăunătoare aflarea permanentă și pentru mult timp doar în acest cadru, chiar dacă este unul intelectual. Precum și în alte domenii, dar și în viață, în general, cel mai bine te întărește depășirea fricilor, făcând lucrurile care îți par mai dificile. Referitor la provocările epocii, dacă nu reușești să-l motivezi pe elev pentru a-și îndrepta spre tine conul de lumină, mișcă-te tu sub lumina reflectorului său, arată-i utilitatea gadgetului, camuflează materia în joc, apari pe ecranul telefonului lui, la urma urmei”, spune profesoara de Istorie și Educație Civică.

Marele avantaj al profesiei…

„Aflarea permanentă printre copii și adolescenți este marele avantaj al profesiei mele. Observându-i pe ei, pot înțelege tendințele timpului prezent și viitorul către care se îndreaptă. Nu știu dacă mi-au influențat stilul, dar cert este că elevii sunt cei mai de temut critici pentru mine. Apariția în fața lor mă determină să țin mereu cont și de felul cum arăt, nu doar cum predau. De obicei, când le place ceva, se apropie să-mi spună și asta mă bucură”, spune cu multă încredere Natalia.

Învățământul la distanță – autodisciplină, creativitate și responsabilitate

„Pentru noi toți, provocarea învățământului la distanță, a fost una care a generat o paralizare și reacții negative la început, întrucât, în lipsa unui sistem pe care să fie așezat acest concept, fiecare profesor s-a pomenit în situația de a-și crea propriile reguli și decide instrumentele pe baza cărora să-și continue activitatea. Am fost, inițial, fiecare singur pe acest front, dar pe măsură ce lupta cu pandemia s-a transformat în una de poziții, comunitatea pedagogică s-a aliat, a construit baricade și, chiar, a reușeșt să înainteze. Activitatea didactică niciodată n-a fost ușoară, profesorul nu avut nici anterior prea mult timp liber, acum doar se cere o regândire a strategiei, adaptare la instrumentele digitale disponibile. Adevărul e că, dincolo de pandemie, profesorul trebuie să fie cu câțiva pași înainte de toate. Instruirea la distanță pentru profesori, ca și pentru elevi, în primul rând, solicită abilitatea de autodisciplină, creativitatea și simțul responsabilității. Aceasta nu poate fi o soluție pentru termen îndelungat, deoarece o componentă foarte importantă a educației este interacțiunea umană și ceea ce ne lipsește acum, cel mult, tuturor, este reacția vie a elevilor în sala de clasă. Până atunci muncim, creăm și me zâmbim la distanță”, spune profesoara.

Peste (zece) ani?

„Peste un an, cinci sau zece, vreau să-mi pot păstra entuziasmul și să am capacitatea de a inspira. Îmi doresc luciditatea de a înțelege, dacă se va întâmpla să mi se transforme munca în rutină și voi face lucrurile din inerție, că nu mai sunt utilă în fața clasei. Deseori spun elevilor cu umor, dar în serios, că atunci când vor vedea că vorbesc straniu și că-mi lipsește licărul din ochi, să mă trimită la odihnă. Munca aceasta este solicitantă și fără o gestionare eficientă a emoțiilor, oricine poate claca”, mai spune, în final, Natalia Țurcanu.

Foto: Arhivă personală

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: