Daniil Vulpe a fost un tânăr de doar 18 ani, diagnosticat cu o formă agresivă de cancer. Deși vestea a fost devastatoare, el nu și-a pierdut speranța și a luptat cu toată puterea. A trecut prin încercări grele, inclusiv amputarea unui picior, dar a continuat să creadă în vindecare. Din păcate, boala a recidivat într-o formă și mai agresivă.

Mama și sora lui își amintesc cu durere momentele prin care a trecut: un băiat plin de viață, cu o voință incredibilă și o lumină specială în privire. Totul s-a schimbat în ziua internării la Spitalul „Sfânta Treime”. „Nu știam că este spitalul morții”, au mărturisit ele în cadrul unui interviu cu Dorin Galben, scrie UNIMEDIA.

„În clasa a 12-a, când Daniil avea 18 ani, viața noastră, a întregii familii, s-a schimbat radical, când am aflat că el este diagnosticat cu osteosarcom, un tip de cancer foarte rar, inclusiv printre tineri. La școală, cred că și-a întins piciorul la educație fizică și a șchiopătat câteva luni. Apoi ne-am gândit că ar trebui să mergem la medic, să aflăm într-adevăr ce s-a întâmplat. Atunci s-au făcut mai multe analize și s-au oferit două diagnostice: osteoporoză sau osteosarcom. Noi speram foarte mult să fie osteoporoză, pentru că se tratează mai ușor. Dar, într-un final, ni s-a spus că este osteosarcom și că trebuie să înceapă tratamentele de chimioterapie.

Pentru cei care nu cunosc, osteosarcomul este un tip de cancer agresiv la oase, cel mai des la femururi, la mâini, la picioare. Acestea sunt zonele care sunt atacate de acest tip de cancer. Noi toți eram foarte șocați. Nu știam ce să facem, la ce să ne așteptăm. El, la fel, era moral un pic distrus la început, pentru că nu știa cum să reacționeze.

Dar a spus că merge mai departe, că face ce trebuie făcut, și am început tratamentul. S-au început primele ture de chimioterapie. El avea părul lung. Era mai lung ca al meu. Îi plăcea să aibă părul lung, de obicei. Și atunci când a început să-i cadă părul, chiar a insistat să filmăm cum i cade.

Medicii au spus că este nevoie de amputarea piciorului. Noi am rămas șocați. Am început să căutăm în alte clinici, am început să căutăm în alte țări, poate se poate salva piciorul. Dar el, având 18 ani, trebuia să ia decizia. Și iată, el a luat decizia: „Da, dacă asta o să mă ajute, o să facem.” Medicii spuneau că este posibil să nu poată trece prin operație.

Dar, până la urmă, a trecut. A treia zi după amputare, mi-a trimis o poză. Se ridicase în picioare. Practic, câteva luni a stat lipit de pat în timpul primelor ture de chimioterapie. Și iată, a treia zi după amputare, s-a ridicat. Și a zis: „Eu vreau să mă plimb. Eu nu mai vreau să stau în casă.” Și, iată, de atunci, cred că l-a ajutat moral faptul că a putut să meargă, chiar și fără picior”, a povestit sora sa.

Chiar dacă era clasa a 12-a, cancerul nu l-a împiedicat să susțină cu succes examenul, obținând note de 8,9 și 10. Totodată, a mers la universitate, alegând specialitatea de robotică. „Visa să își facă propria proteză la picior”, spune Laura, sora sa mai mare.

Situația s-a agravat

„Timp de jumătate de an, el s-a simțit bine. Ieșeam în oraș, mergea la universitate în fiecare zi, chiar dacă uneori îi era greu să meargă, totuși mergea și recupera lecțiile. Spunea: „Asta e matematică, eu nu pot să lipsesc de la matematică. Trebuie să cunosc matematica economică, și așa mai departe.

Însă, după jumătate de an, a început să se simtă mai rău. Și, desigur, primul lucru pe care l-am făcut a fost să facem investigații. Diagnosticul a arătat că, totuși, metastazele au ajuns la plămâni – care este unul dintre cele mai vulnerabile organe din corp.

De atunci, lupta a continuat. A existat o pauză de jumătate de an în care totul a fost bine. Dar, apoi, lupta a reînceput. El știa: „Bine, am metastaze. Acum, ce trebuie să fac? Ce urmează?” Era gata să lupte. Poate că, undeva, în interiorul lui, înțelegea că pot exista complicații, dar era pregătit pentru orice consecință.

„Mai trebuie chimioterapie? Facem. Mai trebuie tratamente? Facem tratamente”, adaugă tânăra.

Ulterior, familia a găsit un profesor la Sankt-Petersburg. Fiind ajutați financiar și de alți oameni, de comunitate, aceștia au reușit să plece în Rusia, unde a urmat un tratament.

„Pozitivismul, luminozitatea și energia pe care le transmitea au continuat până în momentul în care a ajuns la Spitalul „Sfânta Treime”. Ei s-au întors din Sankt Petersburg, pentru că acolo i s-au propus încă trei luni de tratament. Dar el a spus: „Nu vreau să stau trei luni acolo, vreau să vin acasă. Pereții mă vindecă.”

În februarie, a ajuns la Spitalul „Sfânta Treime”. Nu știam atunci că, în popor, acest spital este numit „Spitalul Morții”. Am aflat, cu părere de rău, abia mai târziu. Este un spital ca multe altele din Chișinău. Însă noi nu știam că va fi ultimul spital în care el va ajunge, cu părere de rău.

Poate față de mama nu se comportau atât de urât, dar față de el – da. Iar ei nu știau că eu sunt sora lui. Eu eram prezentă acolo aproape în fiecare zi, lângă el, pentru că făceam rotații. Dimineața era mama, la amiază era tata, iar seara eram eu. Nu puteam să-l lăsăm singur în spital.

Și, când veneam seara, vedeam câtă indiferență era – nu doar față de el, ci față de toți pacienții. Câtă aroganță în discuții, câtă răutate. El voia, pur și simplu, să cheme o infirmieră ca să-l ducă până la baie. Atât. Am așteptat jumătate de oră infirmiera, pentru că mâncau. Iar după, am auzit: „Ia uite, nici poftă de mâncare nu mai am””, spune Laura.

În același timp, mama lui Daniil relatează că băiatul pentru prima data a plâns la spital.

„Mămica, tu nu știi ce urât și rău e aici”, le povestea băiatul familiei.

Mama lui mai adaugă că Daniil de multe ori i-a rugat să facă o reclamație, întrucât personalul medical s-ar fi comportat neglijent cu el.

„El a insistat ca în ziua aceea să facă înregistrarea. Eu am vorbit și cu medicul, chiar și cu el. Am întrebat dacă se poate cumva rezolva problema cu comportamentul personalului. Mi s-a spus că da, sunt ceva probleme, dar că se pot rezolva. Nu s-a rezolvat nimic.

Daniil își dorea foarte mult ca cei din jur să observe, să vadă și să schimbe ceva. Zicea că nu e doar cu el așa, se poartă urât și cu ceilalți pacienți. Video-ul a fost publicat chiar la 40 de zile după moartea lui. Când s-a făcut parastasul de 40 de zile, atunci s-a publicat.

Eu tot simt că nu am făcut atunci ceea ce și-a dorit el cu adevărat”, precizează mama sa.

„Laura, Daniil a murit”

„Pe 28 martie, dimineața, am primit un apel la ora 7 de la tata. Am primit două apeluri. La primul n-am reușit să răspund, mă pregăteam de lucru. La al doilea am răspuns. Și tata mi-a spus la telefon: „Laura, Daniil a murit.”

În mine, ceva s-a rupt. I-am zis: „Tata, nu glumi așa cu mine! Te rog!” Tata nu mai știa ce să-mi spună. L-am întrebat: „Unde ești?” El mi-a răspuns: „Sunt afară, în ogradă.” I-am zis: „Bine, așteaptă-mă. În jumătate de oră vin.”

Am intrat în panică. Nu știam ce să fac. Mi se părea că o să leșin. Dar știam că trebuie să ajung la tata. Tata are nevoie de mine. Nu-mi amintesc cum am ieșit din casă.

Am ajuns în ogradă pe la 7:30, aproape 8. Nu puteam să-mi stăpânesc emoțiile…”, spune Laura.

Mai apoi, le-a spus cu durere mamei și fraților ce s-a întâmplat.

Urmărește întreg interviul Aici.

 

 

 

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: