Hai să ne jucăm. Aș vrea să te atrag în povestea mea. Hai, doar un pic, te rog! Să trăim într-o născocire, într-o ipoteză!

Regulă: Dacă vrei să ții pasul cu mine, să nu uiți de joc vreodată.

3… 2… 1… hai în lumea mea!

Te vei trezi într-o anumită zi că teroarea ta e total incapabilă de sentimente. Că nu e vina lui, e doar vorba de o anomalie, doar de o afecțiune, doar de o boală!

Vei înțelege, atunci, că ai rupt bucăți din tine în van… că ele N-AU contat. Că toate jertfele tale și toată devenirea ta naivă… toate-s numai praf, scrum, iluzie… Că puzzle-ul DOAR a fost rupt, și că el nu intenționa să-l și strângă la loc. Că el nu te testa, că el nu ascundea sentimente și, NEBUNO, el nu acționa din pasiune! Că nu era NIMIC acolo și că ai trăit într-o perfectă iluzie optică, dar ce iluzie: mai colorată decât realitatea.

Și ce-ți mai plac ție culorile! Crezi atât de mult în poveștile pe care ți le inventezi. Or, în cazul tău era vorba de o iluzie chiar năucitoare, în care atât tu, cât și toți cei ce te știu – toți au ajuns să creadă. Era realitatea ta de zi cu zi. Era o poveste captivantă (ai ghicit: cuvântul de aici vine de la captiv).

Nu ți-a declarat nimic niciodată, dar, Doamne, mai e nevoie de declarații atunci când tu vezi atât de limpede?! E clar. E ceva acolo. Ceva puternic.

Însă, într-o zi ca toate celelalte acel CEVA s-a și sfărâmat. Ori toate poveștile se termină, mai devreme sau mai târziu, dacă n-au substanță.

Acum nu mai ești naivă, acum știi că el nu construia în acel puzzle… nu-nu-nu, el DOAR împrăștia piese în vânt… piese importante: calități, sentimente, naivitate, timp, onoare, răzvrătiri. Doar te mula. Doar se juca, cu sânge rece. A rupt atâta ca să te transforme în ceva maleabil, ca să cedezi. Or, o femeie fără coloană vertebrală e o femeie comodă pentru el.

Revenirea

S-ar putea să-ți ia câțiva ani să-ți revii. Unora le ia o viață. Și da, îl mai vezi uneori. Și ce? E doar ATÂT de ZERO. Un străin cu ochi ciudați și altă coloare la păr. Să alerg? Să-i cer piesele înapoi? Eu doar am stat. Am stat și am invocat bucățelele mele valoroase:

„hei, haideți, veniți înapoi, dragele mele piese colorate”,

și-au venit: mai șlefuite, mai lucitoare, mai jucăușe ca atunci.

Acum am un alt destin. Un destin ce mi-l făuresc eu, și ce imagine autentică-mi iese… Știi de ce? Pentru că nu mai las străini să zidească în locul meu. Acum eu sunt STĂPÂNA.

Distribuie articolul: