Oare câți dintre foștii studenți își amintesc momentele din anii de studenție? Unii spun că au fost cei mai frumoși și mai importanți ani din viață, alții – îi consideră complicați. Cert este un lucru, aceștia vin la pachet cu diverse evenimente, care își pun amprenta asupra personalității noului adult. Și ca să aflăm ce ia determinat să urmeze o facultate, ce-au luat din acea perioadă și ce provocări au întâlnit, AGORA a hotărât să inițieze mai multe interviuri și să întrebe foștii studenți despre cum au fost acele vremuri.

Fostul decan al Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării în anii 1999-2002, 2010-2012, Mihail Guzun, a pășit pentru prima dată pragul universității în calitate de student cu 54 de ani în urmă. Pentru el, acele momente rămân o carte cu multe amintiri.

De fiecare dată când revine în satul de baștină, Cureșnița din r. Soroca, Mihail Guzun trece mai întâi pe la părinți… la cimitir. Nu departe se află școala, unde a învățat opt ani, dar de vreo câțiva ani clopoțelul nu mai sună, nici la lecții, nici la recreație. Aceasta a fost închisă din lipsă de elevi.

„Privesc cu multă nostalgie la „școala mea”, pentru că ea devenise pentru mine, după ce i-am pășit pragul, centrul lumii. Că de aici au început drumurile, pe care destinul mi le-a hărăzit să le urmez”, afirmă Mihai Guzun.

Generația sa a venit în jurnalistică prin literatură, fiind unul din studenții primei grupe de jurnaliști, formată în 1966. Atunci a fost anunțată pentru prima dată admiterea la noua specialitate, în cadrul Facultății de Litere – Jurnalistica. Potrivit ziaristului, concurența a fost mare, fiind înscriși în acel an câte 16 sau 20 de pretendenți, pe un loc.

Avea deja câteva poezii publicate în „Pagina literară” a ziarului raional. Mai mult ca atât, avea și un început de roman, scris încă prin clasele a VII-a, a VIII-a. Toată ideea venise după ce citise o carte voluminoasă din acea perioadă, despre „lupta de clasă”, atunci și-a propus să scrie ceva despre felul cum „culacii” din satul său exploatau munca nevoiașilor.

„Adevărul este că după prima lectură „în public”, la bucătărie, mama, după ce m-a ascultat fără să mă întrerupă, mi-a zis: „E scris frumos, dar în realitate n-a fost chiar așa. Nu știu cine le-a zis culaci, dar oamenii iștea erau gospodari. Ia spune-mi, ce fel de culac a fost bunelul nostru, mama s-a referit la tată-l ei, dacă abia ne-a scos din foame? Dar l-au ridicat, l-au dus în Siberia și nici până azi nu știe nimeni unde-i”, își amintește jurnalistul.

Alegerea de a face jurnalism a venit în urma unei motivații. Mihai Guzun, fiind cel mai mare copil, de la o vârstă fragedă de tot, era însărcinat să „se ducă cu vaca la păscut”. La vreo patru sute de metri de casa bunicii sale, la intrarea în sat, când vii dinspre Soroca, locuiau „nenea Mitea și mătușa Nina Dragnev”, buneii, istoricului Mirel D. Dragnev.

„În fiecare zi, pe la vreo nouă, nouă și ceva, nenea Mitea se ducea la poștă, ce se afla în centrul satului, lângă magazin. Se ducea după ziare, la care era abonat. Parcă-l văd, întorcându-se: puțin gârbovit, întotdeauna cu pălărie, îmbrăcat într-un costum de o culoare cenușie închisă, iar în buzunarul din dreapta sacoului, – câteva ziare împăturite”, povestește Guzun.

Din curiozitate, a întrebat-o într-o zi pe bunica sa, de ce nenea Mitea are nevoie în fiecare zi de aceste foi mari cu multe, multe buchii pe ele, mai mari și mai mici.

„Bunica îmi spunea pe atunci „astea-s gazăti, Mișulică, iar în gazăti se scrie despre tot ceea ce se întâmplă în lumea asta. De unde să știm noi ce se întâmplă, bunăoară, la Moscova? Că-i hăt departe de noi”, își aduce aminte.

Peste puțin timp, după ce a „fost dat la școală”, părinții l-au abonat, la îndemnul școlii, la ziarul „Tânărul leninist”.

„Citeam această gazetă rând cu rând, o lecturam de vreo câteva ori, până primeam următorul număr. Nici să visez atunci, că va veni și ziua, când voi deveni și eu ziarist, omul care să scrie la gazătî”, surâde Mihai Guzun.

„Grupa noastră „de jurnaliști” a fost una deosebită. Au fost momente frumoase, au fost momente vesele, or anii de studenție își au tensiunea lor, dar au fost în viața grupei și momente mai triste”, afirmă ziaristul.

Devenind student, a trăit bucuria de a se întâlni cu marea literatură în limba română.

„La Botanica era o librărie, „Meridiane”, care avea și o secție de cărți în limba română. Iată unde cheltuiam noi modesta bursă, pe care o primeam”.

Iar când librăria a fost închisă, se duceau după cărți în limba română la Odessa, la Cernăuți. Ba mai mult ca atât, o dată în lună, după „ziua bursei”, delegau doi colegi, ca să plece cu trenul la Moscova, după cărți.

În fiecare zi până seara târziu, Mihai Guzun împreună cu alți studenți se aflau în sălile de lectură a Bibliotecii republicane, care erau deschise până la 22:00.

„Parcă le văd și azi pe doamnele supărate de la recepție: „Iată, e deja 10 seara, iar jurnaliștii iștea, nici gând să plece. Cum o să ajungem noi azi acasă?”, surâde Mihai Guzun.

Pe mulți dintre colegii săi, Vasile Romanciuc, Nicolae Ciobanu (Dabija), Zina Cenușă, Raisa Cupcea, Constantin Ciobanu (Dragomir), Vasile Spinei, îi cunoștea deja, pentru că se mai întâlniseră pe la multe olimpiade de limbă și literatură.

„În general, relațiile cu colegii au fost bune. Deși, nimerisem la un moment într-o perioadă, când fiecare se socotea deja un cineva. Ori că publicase vreun ciclu de versuri, ori că publicase un reportaj, vreun crochiu în paginile unui ziar republican sau că chipul îi apăruse pe sticla televizorului”, povestește profesorul.

Mărturisește că în și în grupa lor se formaseră mai multe grupușoare în jurul unor lideri neformali, dar care nu se dușmăneau, fiind vorba despre un fel de grupuri „pe interese”.

„Cu mult mai târziu aveam să aflu, că am avut în grupă și informatori, inși care ne-au pârât la securitate despre ce vorbim, ce citim, dar care este o pagină separată în istoria grupei”, spune Mihai Guzun.

Cu majoritatea colegilor săi păstrează cele mai bune relații, ba mai mult de atât, până la o anumită vârstă toate sărbătorile le întâlneau cu familiile împreună.

„Ne întâlnim și acum, nu zic. Dar deja și cu alte ocazii. Unele triste”.

Nu ascunde faptul că  anii de studenție au venit la pachet și cu unii profesori cu care nu s-a înțeles. Au fost și dintre acei, care aveau față de ei o atitudine „nu prea binevoitoare”.

Citește continuarea pe AGORA.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: